Tradiție vs modernitate sau despre raportul între centru și ”periferie”

Autor: Cornel SARANCI

UE a făcut prima mutare în divorțul său cu Britania, încercând o manevră de intimidare: Spania va avea cuvântul hotărâtor în ce privește viitorul Gibraltarului (teritoriu britanic). Dar UE uită că britanicii nu se lasă intimidați, așa cum nu s-au lăsat intimidați nici în 1982, când guvernul juntei militare a generalilor de la Buenos Aires au ocupat insulele Flakland (în Atlanticul de Sud). Ce a urmat se știe. Războiul a fost declarat pe 2 aprilie. Britanicii au trimis o flotă care a străbătut o distanță de 16000 km. În zece săptămâni argentinienii s-au declarat învinși. Dar acest fapt spune multe despre felul în care negociază britanicii situațiile la masa tratativelor și pe câmpul de luptă. Pe de altă parte, UE aduce cu imperiul roman în faza sa de apus. Granițele sunt penetrabile. Dincolo de acestea puterile dușmane, Rusia lui Putin, Iranul mulahilor, devin tot mai sfidătoare. Apărarea este lăsată în baza barbarilor venetici americani, care spre deosebire de cei de pe vremea Romei, fac voluntariat, adică vin cu mâncarea și cu armele de acasă.

Ce a urmat după căderea imperiului roman? Triburile migratoare au intrat în fostele provincii. Au apărut germenii viitoarelor state. Dar a fost un proces lung. Dezmembrarea imperiului a însemnat în primul rând desființarea comunicațiilor. Faimoasele drumuri romane, au rămas de izbeliște ca și drumurile noastre de astăzi, pentru că nu mai avea cine să le întrețină. În locul lor au apărut drumeagurile care legau castelele nobililor locali de târguri, mori, mănăstiri, locuri de închinare. Puterea administrativă a Romei, moștenirea sa juridică și culturală a fost preluată de Biserica romană, care a purtat-o timp de secole până ce puterea civilă a reușit să își intre din nou în atribuții.

În tot acest timp, alături de biserică, steagul a fost ținut sus de către comunitățile locale. Ghildele (breslele de meșteșugari), comunitățile mănăstirești, negustori, bancheri, au închegat viața locală și încet încet au pus pe picioare Europa. Călugării franciscani au parcurs în mai puțin de un veac de la întemeiere distanța din Italia până în Anglia. Roger Bacon, supranumit Doctor mirabilis este unul din cei mai cunoscuți franciscani englezi. La rândul său un alt franciscan din sec XV Luca Pacioli este părintele contabilității.

Comunitățile de frați călugări au întemeiat faimoasele universități europene, din sudul Italiei până în Anglia. Iar ghildele germane stau la baza succesul industriei și meșteșugurilor în Germania până în ziua de azi. Băncile și bursa sunt tot o invenție din sudul însorit care și-a găsit cea mai bună exprimare în City-ul londonez.

Dar care a fost rolul țăranilor în această epopee care a durat până în preajma zorilor modernității? Țăranii liberi au avut propriile lor comunități. În ciuda distanțelor geografice mari și a defazării în timp, de ordinul a sute de ani, povestea lor rămâne cam aceeași. Țăranii saxoni din sec V care au debarcat în Anglia trăiau în comunități de zece-treizeci de familii și viața lor era administrată de o adunare (moot) care se ținea sub un copac bătrân și unde se judecau pricinile. În sec XVII în Neamul Șoimăreștilor (pe râul Răut în apropiere de Nistru) conducătorul răzășilor era un vataman (un fel de primar). Răzășii erau oameni liberi. Ei au câștigat dreptul de a deține pământuri în devălmășie, ocine, prin serviciile pe care le-au adus pe câmpul de luptă domnitorilor moldoveni. Și în Amintiri din copilărie putem vedea că viața țăranilor din Humulești era tot o viață de comunitate, în care toată lumea se cunoștea.

Modernismul și revoluția industrială a produs o migrație masivă spre orașe. Identitatea comunităților a început să pălească, odată cu aceasta și puterea lor. Revoluția franceză a proclamat triumful rațiunii în fața religiei. Prin dispariția religiei de pe scena publică, a dispărut și simțul măsurii în faptele omului, așa cum spune Tocqueville. Așa se pot explica și masacrul celor zece mii din perioada Terorii. Dar revoluția franceză a reprezentat și o continuare a centralizării și birocratizării începută în vechiul regim. Parisul a înghițit Franța, la fel după cum Bruxelles încearcă acum același lucru cu Europa.

Modernismul revoluției franceze a încercat și a reușit în mare parte să facă tabula rasa cu tradițiile religioase și cutumele locale, moștenire ale unei epoci ”retrograde”. De atunci toate revoluțiile care au urmat, au copiat același scenariu. Așa se face că după cincizeci de ani de comunism și peste un sfert de veac de democrație originală România se prezintă ca o societate dezmembrată, dezarticulată. Comunitatea locală, clamată de retorica de tip european este o entitate sublimă dar la fel de goală de conținut ca și o scoică….goală. Comunitățile medievale fie că erau universități sau sate de răzeși erau conduse de niște lideri adevărați. În Amintiri din copilărie, liderul comunității locale era părintele Ioan, tatăl Smărăndiței. El umbla din casă în casă și îi convingea pe săteni să își dea copiii la școala sătească înființată din banii săi și unde profesor era dascălul bădița Vasile. Dar pe vremea aceea încă nu se făcuse secularizarea averilor mănăstirești, iar preoții nu deveniseră încă niște slujbași la stat, cum i-a făcut Cuza. Căci întreaga reformă a lui Cuza în societatea românească a urmat modelul statului secular născut de revoluția franceză și promovat de UE.

Comunitățile medievale aveau în primul rând autonomie financiară și juridică. Răzășii din Neamul Șoimăreștilor aveau acest drept câștigat de la domnitor și pe care îl apărau cu armele împotriva lăcomiei boierului Stroie Orheianu. Ce reprezintă astăzi comunitatea locală și cine sunt membrii săi? Este suficient să facem doar câțiva pași din afara spațiului de locuit și am intrat deja în comunitatea locală. Mai este valabilă vorba vatamanului adresată lui Tudor Șoimaru- Noi ne cunoaştem toţi; cu toţi sîntem Şoimăreşti şi neamuri şi ştim unul de altul ?

Autoritățile sfidează indivizii, iar aceștia se sfidează sau se ignoră reciproc, dacă nu se înjură sau se șicanează în trafic, sau oriunde. Originea puterii autorităților este tocmai corupția generată de acest raport inegal de forțe. Corupția este la tot pasul. Dacă privim doar cazul acordării autorizațiilor de construcție. Vedem cum apar ca din senin construcții de blocuri în zone și așa supraaglomerate. Unde vor fi locurile de parcare? Spațiile verzi, puține și așa vor dispărea sub aceste blocuri, la fel ca și locurile de joacă pentru copii.

Dacă dorim să vedem un exemplu de democrație locală la lucru să aruncăm o privire sumară la cazul Elveției. Modernizarea tunelului rutier St Gothard în valoare de peste 2.7 miliarde CHF a fost aprobată prin referendum în 2016. Dar în Elveția democrația directă, la nivel de comunitate funcționează și pentru proiecte mult mai mici. Aici intră în discuție implicarea organizațiilor neguvernamentale care sunt adevărații fermenți ai democrației locale. Aceste organizații trebuie să fie cu adevărat neguvernamentale și nu niște anexe ale puterii politice. Cine apără pe cetățeni de nivelul nepermis de zgomot și noxe produs de transportul de mărfuri cu tirurile și alte vehicule grele? Cumva Protecția mediului? Ce a făcut Protecția mediului când au fost tăiați teii din centrul Iașului?

Comunitățile locale au nevoie de o teritorializare pentru a-și putea exercita autonomia. Iar această delimitare teritorială nu poate veni decât printr-o reîmpărțire administrativă bazată pe tradiția noastră istorică. Elvețienii au cantoanele de opt sute de ani. Noi am avut provinciile pe care le-a lichidat Cuza. Comuniștii au lichidat județele și plasele și au creat regiuni și raioane. Sub îndrumarea UE acum s-au creat regiunile de dezvoltare, adevărate paradisuri birocratice și corupție.

O adevărată reformă administrativă, însoțită de capacitatea impunerii unei autonomii fiscale la nivel local va aduce la lumină diferențele în capacitatea creativă a fiecărei administrații locale. Vom putea vedea cine este bun administrator și cine nu. Menținerea acestui minorat continuu în raporturile dintre centru și ”periferii” va perpetua o stare de frustrare. Va continua să mențină pungi de sărăcie, apatie și imobilitate. Căci centralismul de tip francez, socialist, reprezintă triumful birocrației, îmbrățișat acum la Bruxelles. Iar rezultatele se văd în statistici. Dacă în USA sau Marea Britanie șomajul este cam 5 procente, în UE șomajul este cam dublu. Iar tinerii din Grecia sau Spania preferă să stea acasă și să încaseze ajutoare sociale pentru că  refuză să plece în Germania sau Olanda din motive de necunoaștere a limbii.

Eșecul UE este în final un eșec al birocrației și lipsei de imaginație din partea unor funcționari nealeși în fața problemelor reale ale ”periferiei”. Cum vor acești oameni să rezolve problemele? Încercând să pună bețe în roate celor care vor să scape de la ”colectivă” ca să le piară cheful și altora care vor mai încerca.

Pentru noi situația este mult mai gravă. Cu un partid corupt până în măduva oaselor, aflat la putere și fără o opoziție viabilă, suntem mereu într-o stare de provizorat. Iar fără un proiect în sertar rămânem maeștrii improvizației, sau mai bine zis al amatorismului. Iar lipsa de substanță a noastră pornește de la educația pe care am primit-o tot de la stat, pentru că părinții, familiile au cedat cu ambele mâini, din ignoranță sau comoditate acest drept și obligație care se numește oferirea a măcar șapte ani de acasă  copilului.