Search

Democrație în România

First blog post

This is your very first post. Click the Edit link to modify or delete it, or start a new post. If you like, use this post to tell readers why you started this blog and what you plan to do with it.

Advertisements
Featured post

Despre uniforme, proteste, monologuri, generația Z și alte lucruri

Foto elev Cluj
Sursa foto: http://recorder.ro

O mamă dintr-un orășel American https://www.nbcnews.com/news/us-news/indiana-church-denies-first-communion-little-girl-who-wore-suit-n810496  a protestat pentru că fetiței sale de 9 ani i s-a refuzat participarea la ceremonia de prima împărtășanie pe motiv că nu s-a îmbrăcat după codul prescris de biserică: rochiță albă de mireasă cu voal și mâneci lungi. În loc de asta mama a zis că fetiței îi place să poarte costum alb (pantaloni, veston și cravată albă). În semn de protest mama și-a mutat fetele la altă școală parohială. Explicația este că prin această decizie școala îi lezează personalitatea copilului și îi distruge personalitatea.

Tot cam în aceeași perioadă presa din țara noastră a făcut un subiect de senzație din cazul unui elev din Cluj în vârstă de 16 ani care a protestat pentru că liceul la care învață îi interzice să poarte plete. Subiectul a fost preluat și de un blog http://recorder.ro/mesajul-generatiei-z-raise-fucking-voice-si-nu-mai-credeti-totul-de-gata/ al unor tineri ziariști care fac o treabă serioasă pe teme de interes public.

Problema uniformei este o temă de mare importanță pentru individ, ca persoană umană. Cu toții dorim să fim unici, să fim remarcați, respectați, plăcuți de ceilalți pentru calitățile noastre, pentru înfățișarea noastră. Și atunci la ce bun folosesc uniformele ? Ele ajută la identificarea unei categorii de oameni. Unii oameni sunt mândri de categoria din care fac parte, alții, nu. De exemplu studenții la medicină se afișează prin preajma clinicilor, sau în magazinele din jur, purtând halate albe, pentru ca  lumea să știe că sunt „doctori”. Puțini știu însă că unii doctori chiar au uniformă. Așa este cazul cu doctorii de la Royal Chelsea Hospital din Londra care își poartă cu mândrie uniforma (livreaua roșie și tricornul) de ziua comemorării eroilor (Remembrance Day). De fapt, fiecare corporație londoneză se dă în vânt pentru a obține dreptul să poarte livrea. Anglia este, vrem sau nu vrem, o țară a contrastelor. Pe de o parte pasiunea pentru tradiție, morgă, snobism, dorință de recunoaștere, pe de altă parte pasiunea pentru proteste de orice fel. Istoria Angliei ne oferă la tot pasul pilde de conformism sau proteste și violență.

În anul 1238 Legatul papal, ai cărui oameni au jignit un funcționar englez, a fost alergat pe străzi, iar bucătarul său a fost ucis. Regele a fost nevoit să trimită soldați pentru a-i calma pe studenții de la Oxford.

În anul 1985, de astă dată, binecunoscuții huligani englezi, au băgat spaima în Bruxelles, în finala Liverpool-FC Juventus Torino pe stadionul Heyssel. Aproape patruzeci de oameni, majoritatea italieni, au murit. Moda părului lung este veche, perioada Vechiului Regim (Bourbon) ne stă la dispoziție cu perucile care îi apărau pe bărbați de rușinea de a-și arăta chelia. Dar părul lung apare ca o formă de protest abia în perioada anilor șaizeci, când Beatles l-a consacrat. Grupul din Liverpool era format din oameni de condiții relativ modeste, care au trăit în condiții grele. În cazul lui Lennon avem o familie dezbinată. Școlile în care au învățat arată o altă față a Angliei, pe care o putem vedea în filme ca To sir with Love (Domnului profesor cu dragoste cu Sidney Poitiers-1967). Cartiere muncitorești, copii din familii sărace de origini etnice diverse: jamaicani, pakistanezi, chinezi. Profesori plictisiți, alcoolici, terorizați de niște elevi care știu că terminarea școlii îi va aduce într-un viitor cenușiu ca al părinților lor: abonați la ajutoarele sociale.  De aceea școala nu le produce nici un interes. Părul lung a fost forma de protest a celor săraci întreținută de acești chitariști care între timp „s-au închiaburit” trecând de cealaltă parte a baricadei, ca în majoritatea cazurilor din lumea showbiz dar păstrând limbajul revoluționar al protestului pentru a-și păstra publicul. Festivalul de la Woodstock, 1969 a fost punctul de apogeu al unui deceniu tragic pentru societatea occidentală.

Războiul din Vietnam, violențele rasiale din Statele Unite, asasinarea lui Martin Luther King, mișcările pentru pace finanțate de către ruși,  făceau casă bună cu revoluția sexuală și fenomenul hippie, care, toate se voiau forme de protest împotriva societății burgheze exploatatoare. Iar familia, ca formă socială de existență, era văzută tot ca o formă de exploatare și de piedică în calea libertății individuale. Violențele din campusurile americane  și fugărirea profesorilor din amfiteatre și de la catedre, erau privite ca acte de eroism. Rezultatul a fost că mulți profesori au cedat, iar standardele universitare au fost coborâte, mai ales la facultățile umaniste și de științe sociale. Au trebuit să treacă mai bine de două decenii pentru ca lucrurile să revină oarecum la normal, după cum observă Alan Bloom în Closing of american mind (Criza gândirii americane).

Dacă în cazul fetiței din Indiana, cea cu prima împărtășanie, mama a încercat o soluție mutând-o la altă școală, în România, cam toate școlile sunt la fel, în privința metalității. Dacă îl ascultăm cu atenție pe Tudor Helgiu de la liceul Inochentie Micu din Cluj, ne dăm seama că avem de-a face cu un băiat inteligent și sensibil. O fire rebelă, desigur, un mustang. El are nevoie de educație.

Greșeala fundamentală a părinților din țara  noastră este că ei nu doresc educație, ei doresc doar ca fiii și fiicele lor să intre la facultate. Pentru asta „se bat” să-și înscrie copiii la „școli bune”. Din păcate școlile bune au dispărut din România. Ele au început să moară odată cu ieșirea la pensie a profesorilor formați în „regimul burghezo moșieresc” (anii 70). Aceștia au fost înlocuiți de soții și apoi fiice ale secretarilor de partid, ale securiștilor și milițienilor și ale amantelor lor, v Adio Europa (I. D. Sârbu). Iar în prezent sistemul de învățământ este controlat tot de familiile lor, prin urmași. Școala românească a fost secătuită la fel ca și fotbalul românesc prin emigrare și antiselecție. Părinții cred că vor avea copii fericiți dacă vor avea o meserie „bănoasă”. Sistemul nostru românesc de dopaj este menit să producă segregare socială atât în școală cât  și  mai departe în societate. Așa cum observa Moise Guran într-o emisiune la Europa FM, părinții se bat să își ducă copiii la școli bune și în clase bune, de elită. Consecința va fi o rupere mai târziu de realitate, pentru că băiatul sau fata nu poate să trăiască la infinit în balonul de sticlă pe care l-au făcut mama și cu tata.

Englezii au inventat rugbyul care este o formă de violență organizată pentru gentlemani, la fel ca și boxul. În aceste forme se forjează caracterele viitorilor bărbați, care vor învăța să se lupte în viață după reguli bine fixate.

Noi românii, la fel ca majoritatea latinilor iubim doar fotbalul și ne place să dăm goluri cu mâna ca Maradona. De aceea avem câte un Chirica, Nechita sau Dragnea. Ne place bășcălia, miștoul și toate celelalte. Dar uităm că toate acestea le învățăm încă din școală când mama ne aranjează un transfer chiar dacă am picat la capacitate. E vreo diferență față de Bacalaureat al lui Caragiale ?

Au existat și există copii sărmani nu doar la Liverpool sau Londra. Niculae Moromete, fiul cel mai mic al lui Ilie, era trimis ca și copiii din ziua de azi de la țară cu oile la câmp. Pentru el era un adevărat calvar să alerge toată ziua după Bisisica, o oaie neastâmpărată. El a fugit de la țară la fel ca și mulți alții pe care partidul i-a adus la oraș cu forța sau cu frumosul. Pentru el școala a fost o formă de a evada din realitatea vieții dure de la țară.

Niculae nu a protestat la școală pentru că țăranul nu protestează, el doar se răscoală. Protestul este o formă civilizată, verbală. El a folosit școala pentru a parveni, sau a propăși, a se urca pe scara socială în condițiile pe care le-a folosit comunismul.

Părinții joacă și trebuie să joace un rol important în educarea formarea copiilor, și bineînțeles în alegerea școlii. În romanul Sorrel și fiul avem cazul unui tată care și-a crescut singurul băiatul, pentru că mama și-a părăsit soțul lăsându-l să se descurce singur cu copilul. Sorrel-tatăl, deși era un om educat, a acceptat munci umile, chiar portar la un hotel, pentru ca fiul său să învețe carte. Ziua întreagă fostul căpitan, îmbrăcat în uniformă de hotel de lux urca și cobora scările cocoșat sub greutatea unor cufere colțuroase imense ce erau transportate pe portbagajul unor automobile cât niște transatlantice. Visul său era să se transforme el însuși într-o scară, pe care fiul său Cristopher să se urce spre vârful societății. Chiar când câștiga destui bani pentru a-l da pe băiat la o școală privată,  fu nevoit să îl retragă, pentru că s-a aflat că era portar. Copilul a primit educație (meditații le-am zice acum) de la un preot care îi preda matematică, latină, istorie, filosofie, box. Pe vremea aceea școlile bune din Anglia (după primul război mondial) nu făceau separație între profilul real și cel uman. Această separare, așa cum observă și Alan Bloom îi lipsește pe tineri de o gândire completă, sănătoasă. Îi împiedică să se exprime, să comunice, să cunoască mentalitatea celorlalți, în cazul celor care se îngroapă în cifre. Îi face superficiali și flecari pe cei care merg pe latura umană. De aceea asistăm în parlament la vorbărie goală, pentru că majoritatea parlamentarilor sunt juriști, sau cu științe sociale.

Elevul din Cluj și toți elevii și studenții din România ar fi ieșit câștigați dacă în școala noastră ar fi introduse dezbaterile, care au o tradiție milenară și își au rădăcina în retorica greacă și romană. În universitățile anglosaxone au loc în mod regulat aceste dezbateri în care se întrec studenții. Ele dezvoltă capacitatea de comunicare, expunerea argumentelor, gândirea logică și în cele din urmă gestionarea conflictelor pe o cale civilizată. Dezbaterile sunt de fapt esența democrației. Afirmația lui Tudor Helgiu că școala românească te vrea prost, poate fi privită ca o lozincă, dar chiar dacă intenția școlii nu este să te facă prost, consecințele, cu siguranță, nu sunt departe de această realitate.

Sfanta Paraschiva, sau despre relația între sacru și profan în dezvoltarea culturii urbane

122_liturghie_sf_parascheva-2015_foto_oana_nechifor_0

Autor: Cornel SARANCI

Nu este greu să găsim pilde sau modele de comportament al omului în legătura sa cu Dumnezeu. Evanghelia și Biblia în general sunt la îndemână. Isus se retrage undeva într-un loc izolat, pe un munte, pentru a se ruga. Discipolii Săi așteaptă la o distanță respectuoasă. La rândul său, și Moise a urcat singur pe Muntele Sinai (Horeb) pentru a asculta poruncile lui Dumnezeu; un Dumnezeu gelos, și răzbunător, care nu acceptă spiritul gregar, gălăgios al omului așa cum îl întâlnim în ziua de azi.

Cu toate acestea Isus, fiul lui Dumnezeu, ne oferă și fața „mondenă” a dumnezeirii; Isus și mulțimile, acea „baie de mulțimi”, cum ar numi-o ziariștii zilelor noastre. Întreaga activitate publică a lui Isus este o întrețesere între retragere în singurătate și participarea la viața socială a cetății: evenimente de familie, nunți, înmormântări, confruntări pe teme spirituale în sinagogă. Poporul l-a urmat și l-a adulat până în ultimul moment, cel al morții pe cruce.

Odată cu apariția bisericii și a primilor sfinți, a început și fenomenul pelerinajelor. Pelerinajul este, dacă putem spune așa, o formă de turism avant la lettre. Hanul Tunica (The Tabard Inn) este celebru prin capodopera lui Geoffrey Chaucer- Povestiri din Canterbury. În acest loc din sudul Londrei se adunau anual pelerinii pentru a merge să se închine la moaștele sf Toma (Becket). Drumul era anevoios și plin de primejdii. De aceea oamenii alegeau tovărășia, care era un prilej de a-și povesti unul altuia diverse întâmplări, pentru a face mai ușoară călătoria și popasurile mai plăcute.

În sec XIX, o fetiță pe numele său Bernadette Soubirous a schimbat total soarta micii așezări de la poalele Pirineilor, Lourdes, un fost castel medieval. Aparițiile Fecioarei (de la Lourdes) au transformat acest loc în cel mai vizitat loc din Franța, după Paris. În mod asemănător, tot niște copii, Lucia, Francisco și Jacinta au schimbat soarta unui sătuc, Fatima, care, datorită apariției Fecioarei (de la Fatima) a devenit de asemenea un centru al turismului religios internațional.

În estul Europei un sătuc pe nume Czestochowa situat în Silezia, s-a transformat într-un oraș datorită pelerinajelor la sf Fecioară (Madona neagră) de la mănăstirea paulină Jasna Gora. De numele acestei mănăstiri se leagă rezistența națională poloneză în timpul invaziei suedeze, sec XVII, dar și în timpul rezistenței anticomuniste a anilor 80.

Istoria medievală și actuală oferă o mulțime de cazuri în care locurile sfinte, mănăstiri sau locuri de închinare (sanctuare) au contribuit la dezvoltarea locală sau a turismului.

În fine, secolul XX mai oferă un alt exemplu de loc de pelerinaj, de astă dată în sudul Europei, în provinicia Apulia, la San Giovanni Rotondo. În acest loc a trăit și a murit călugărul capucin padre Pio (de Pietrelcina), celebru prin stigmatele și minunile sale.

Acest scurt și aleatoriu zig zag geografic și istoric european ne aduce la „oile noastre”, mai bine zis la sărbătorile Iașului, la care a fost înhămată fără voia sa și Sfânta, cum o denumesc pe scurt credincioșii.

Nu avem cunoștință despre o istorie scrisă a acestor Sărbători, și cu siguranță ele reprezintă o temă de cercetare sociologică interesantă și provocatoare. Ceea ce se poate vedea la prima căutare pe internet, este că au împlinit, iată, peste un sfert de veac. Deci ele nu au aparțin din epoca „descălecării” ctitorului Simirad, ci din perioada autentic fesenistă de factură Iliesciană, probabil Emil Alexandrescu. Cert este că în loc de un Oktoberfest am fost blagosloviți cu un kitsch pur bahluian, căci dâmbovițean nu îl putem numi de data aceasta. Cozile nesfârșite pe ulițele întortocheate de la vale de Mitropolie se amestecă cu urletele formațiilor plătite din „banii dumneavoastră”. Vespasienele (adică WC urile publice) răsar la tot pasul, de preferință la poarta de peste drum a vecinilor.  http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/primaria-a-a-plantata-wc-ul-pelerinilor-ortodocsi-chiar-la-poarta-catedralei-catolice–172484.html  (vorba manelei lui Jean de la Târgoviște: Să moară dușmanii mei).

Desigur, de-a lungul istoriei am putut vedea că nu se poate face o separare strictă între sacru și profan. Gusturile și preferințele religioase ale omului nu pot fi discutate, vorba dictonului. Dar o formă de conviețuire civilizată devine cu atât mai necesară într-un moment când urbea de pe malul Bahluiului a devenit, pe an ce trece, tot mai aglomerată.

Tocmai din această cauză exemplele oferite în acest scurt traseu introductiv ne-ar putea inspira.

Cultul pentru sfinți, sanctuarele în general, necesită un loc anume, care să fie nucleul unei dezvoltări ulterioare.

San Giovanni Rotondo, legat de padre Pio, este și locul unui imens centru medical și de cercetare, gândit și inițiat de sfântul capucin, pe nume  Casa Sollievo della Sofferenza, finanțat din fonduri private și considerat unul din cele mai moderne din Italia și Europa. Acest lucru nu ar fi fost posibil în centrul unui oraș. În cazul sanctuarului de la Lourdes, de asemenea a apărut în jurul său un adevărat oraș, Cité Saint Pierre în care sunt primiți pelerinii pe durata întregului an din ianuarie până în decembrie. Serviciile sunt asigurate pe bază de voluntariat (benevolat).

Pelerinajele nu sunt, deci, legate de o dată fixă, sărbătoarea sfântului respectiv. Cultul sfântului, minunile pe care le face, nu au o dată fixă. Din această cauză nici fluxurile de pelerini nu iau aspectul unor cozi neorganizate pentru produse la ofertă, gen Black Friday. Și nici nu se produc accidente groaznice ca cel din aceste zile (http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/accident-grav-in-suceava-4-morc-i-c-i-4-ranic-i-autoritatile-au-activat-planul-rosu-de-intervenc-ie.html) , și care sunt legate într-un fel sau altul de această efervescență care se repetă în fiecare an.

De aceea Biserica Ortodoxă în colaborare cu autoritățile locale poate căuta soluții pentru un proiect care se poate dezvolta pas cu pas, în convergență cu interesele urbei.

Ideea unui sanctuar, este în acest sens o soluție. Trebuie găsit un loc suficient de generos ca suprafață, situat în afara orașului, eventual în apropierea unei mănăstiri, dar nu neapărat. Acest loc trebuie să ofere posibilități de racordare la rețeaua de infrastructură rutieră, centura orașului, pentru ca pelerinii să poată veni și pleca fără a suferi chinul blocării în trafic. În acest loc se poate amenaja un adevărat orășel pentru pelerini, cu toate dotările hoteliere și comerciale, centre pentru proiecte caritative, etc. Desigur, hotărârea cu privire la locul de odihnă al moaștelor aparține conducerii ierarhice, dar ele pot fi cu siguranță expuse în acest sanctuar pe perioada pelerinajului organizat cu prilejul sărbătorii sfintei.

Cu siguranță, în acest fel s-ar debloca o parte din traficul rutier citadin. Iar rezolvarea investiției legate de amenajare o putem lăsa în seama mediului privat, la fel ca și în cazul centrului medical de la San Giovanni Rotondo prin strângeri de fonduri și investiții de capital. Implicarea administrației locale trebuie să se rezume la un parteneriat bazat de oferirea de spațiu, și avize. La fel după cum și asigurarea unei rețele de transport public.

Un loc posibil pentru acest sanctuar ar putea fi și șesul Bahluiului de la poalele dealului care duce la Miroslava. Construirea podurilor preconizate peste Bahlui ar asigura o legătură și mai rapidă cu centrul orașului, iar cheltuielile legate de extinderea facilităților (apă, gaz, electricitate) ar fi mai reduse. În plus distanța față de centură, prin construirea unei bretele de legătură, este relativ redusă.

Simțul religios al omului poate fi dezvoltat și încurajat într-o profundă perioadă de secularizare. Dar pentru aceasta autoritățile religioase și cele laice trebuie să încurajeze acest spirit, prin respectarea omului ca persoană. Incidente ca cele descrise în presa cotidiană, în care sunt prezentate altercații între cei care stau la coadă, pe fondul oboselii și al nervozității sporite nu pot să dezvolte acest spirit.

De la „Căldură mare” la încălzirea globală

Marilyn-Monroe

Autor: Cornel SARANCI

„Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius…. Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’.

Așa începe unul dintre „momentele” memorabile ale lui Caragiale, și care se potrivește perfect cu termometrul de afară.  A trecut peste un veac de atunci. Oamenii nu mai circulă cu birja. Bucureștiul și-a mărit de peste șase ori populația, mahalalele pitorești înecate în verdeață, descrise tot în piesele lui Caragiale au fost înlocuite de jungla de beton.  Oamenii nu mai merg cu birja; circulă în niște cutii de tablă, trase nu de doi cai, ci de zeci sau sute de cai. Cei mai defavorizați merg înghesuiți ca niște sardele în suc propriu, în tramvaie sau autobuze.

Progresul tehnologic  și confortul adus de acesta i-a făcut pe oameni mai sensibili la factorii climatici (frigul, temperatura ridicată, sau vântul), dar și mai exigenți. Polemica declanșată de  încălzirea globală ca și de cei care o contestă, poate fi alimentată și cu argumente….artistice.

În filmul Doisprezece oameni furioși, 1957, jurații adunați să dea verdictul asupra unei crime s-au adunat într-o cameră încinsă, fără aer condiționat. Doisprezece bărbați albi, în costume, cravate și pălării, într-o atmosferă de baie turcească. Fumul de la țigări  încinge și mai mult atmosfera. Unul dintre ei  spune că a vorbit la serviciul meteo care a spus că astăzi va fi cea mai caldă zi a anului (în iulie 1957 la New York s-au înregistrat 100˚ F – 37,8˚C )

Tot în aceeași perioadă (1955) filmul Șapte ani de căsnicie (The Seven years Itch) este vorba tot de canicula de iulie. Un prilej pentru Marilyn Monroe să se răcorească….pe dedesubt, deasupra unei grile de ventilație a metroului newyorkez, un moment care i-a imortalizat imaginea sa emblematică. Dar, care spune în același timp mult despre cum se îmbrăcau femeile, chiar și cele mai frivole, din acea vreme. Cu siguranță scena metroului ne dovedește că tendința spre miniaturizare a elementelor de lenjerie nu au influențat-o prea mult pe diva blondă. Cu toate că afară erau tot 38 grade.(http://www.weather2000.com/NY_Heat.html )

Filmele nu pot fi folosite ca argumente într-o cercetare științifică, dar ne pot oferi o imagine sugestivă asupra moravurilor și a mentalității din vremea respectivă. Aer condiționat, și atunci, ca și acum nu avea toată lumea. Dar bărbații, și mai ales femeile, acopereau multă parte a corpului, fără să se plângă ca acum de efectele încălzirii globale, deși temperaturile maxime nu difereau, după cât se vede, nici pe timpul lui Caragiale și nici pe timpul lui Henry Fonda sau Marilyn Monroe.

Ceea ce s-a schimbat, a fost pe de o parte, întețirea aglomerațiilor urbane, iar pe de altă parte, apariția poveștii cu încălzirea globală.

În mijlocul caniculei din luna august primărița Bucureștiului, și-a manifestat frustrarea și surprinderea că lumea din București nu are la dispoziție autobuze cu aer condiționat. De fapt este normal să nu existe, atâta timp cât nici un demnitar din această țară, fără excepție, nu folosește transportul în comun, mersul pe jos sau cu bicicleta. Ceea ce spune destul, dacă nu totul. La fel după cum Al Gore ne dă lecții despre încălzirea globală și folosește jetul pentru a se deplasa de la o conferință la alta, la fel ca și celelalte vedete de la Hollywood, promotoare ale aceleeași politici.

Aglomerarea marilor orașe din România este un efect, printre altele, al incapacității populației, al slăbiciuinii așazisei societăți civile de a se mobiliza împotriva abuzurilor comise de marile firme de transport, proprietare ale tirurilor care invadează orașele, și ale așazișilor dezvoltatori imobiliari, care invadează orice centimetru pătrat rămas neconstruit.

Cazul complexului Palas de la Iași, este unul din cazurile nerezolvate ale abuzului comis în perioada fostului primar penal Nechita, care a distrus o zonă verde în mijlocul orașului pentru a dezvolta zice-se o zonă comercială, de birouri, un adevărat City pe malul Bahluiului. De atunci au trecut exact zece ani. Iar procesul continuă sub noua –veche administrație a PSD.

Așa cum spuneam, temperaturile nu sunt mult diferite față de cele din vremea lui Caragiale. Dar apare efectul pshihologic descurajator al cenușiului blocurilor, betonului și asfaltului și al prafului produs de mulțimea vehiculelor grele: tiruri, basculante, treilere, betoniere, care au invadat orașele. Așa cum spunea cineva care a venit din Germania, și acolo este cald, dar verdele oferit de vegetația din jur, de pe străzi și din parcuri, are un efect calmant, reconfortant. Unde poate să se odihnească un bolnav cronic sau un pensionar din Iași, spre exemplu? Trebuie să străbată tot orașul, dacă nu locuiește în Copou, după ce a stat vreo jumătate de oră în caniculă așteptând un tramvai.

În cartea sa Drumul spre Servitute, Friederich von Hayek prezenta argumentul oferit de unii pentru planificare și centralizare. Acesta, susțineau ei, ar consta în nevoia de centralizare pentru că marile aglomerări urbane nu pot fi rezolvate altfel. Și aici seste oferit ca argument cazul utilităților publice: gazul, electricitatea, apa. Acest argument e parțial adevărat, dar nu în totalitate. O administrație centralizată, deși aparent descentralizată, prin așazisele sectoare ale Bucureștiului, a dovedit că nu poate sau nu vrea să facă față nevoile cetățenilor cu privire la poluare, infrastructura rutieră și de transport, etc. Desigur, nu putem rezolva noi toate problemele de mediu ale planetei, dar este bine să rezolvăm ce putem pe plan local. Se știe că România stă foarte prost la capitolul zonelor verzi. Aici este loc de multă inițiativă din partea cetățenilor și a așaziselor ONG-uri, care există, dar cam lipsesc cu desăvârșire când e vorba să te iei de gât cu primăriile.

Transportul în comun vizat de primarul Bucureștiului trebuie să înceteze să fie doar o gaură neagră în bugetele locale. De ce să nu lăsăm concurența să își spună cuvântul? Firmele private, nu cele de casă, desigur, vor avea grijă să se doteze cu autobuze corespunzătoare, iar prețul va fi cel de piață. Vor dispărea subvențiile, dar vom elimina și cerșetorii și alți delincvenți care contribuie la fauna din transportul public. Desigur că ”doamna” de București și nici ”domnul” de  Iași nu cunosc condițiile de transport pentru că ei reprezintă noua stângă, acea gauche caviar, de la Mitterand și Năstase citire.

Administrarea străzilor se poate face în regim privat cu contract de management și răspundere asiguratorie pentru  ”mal praxis”.

Friederich von Hayek spunea că argumentul centralizării aparține și de aspectul ideologic, sau de personalitatea celui care formulează argumentația. Centralizarea spune autorul, citând din propaganda vremii, servește scopul nobil al dezvoltării autostrăzilor-vezi cazul Germaniei lui Hitler, sau al preluării puterii în numele poporului și pentru popor în Uniunea Sovietică, și în toate țările comuniste. Mai nou, centralizarea a căpătat un aspect lucrativ odată cu impulsul oferit de AL Gore mișcării ecologiste. Energia regenerabilă și automobilele electrice sunt noua miză a capitalismului de stat.

În ultimii șapte ani statul California a cheltuit 449 milioane USD pe subvenții acordate celor care doresc să cumpere vehicule cu emisii zero.

Până în present, subvențiile nu au urcat vânzările mai mult de genunchiul broaștei. In anul 2016 din peste 2 milioane de mașini vândute, doar 75 mii erau electrice total sau hibrid.

Dar acum legislativul, a se citi, democrații care conduc statul spre ruină, s-au gândit că dacă 449 milioane USD nu au reușit, probabil că o subvenție de trei miliarde va fi de ajuns. http://www.latimes.com/business/la-fi-hy-electric-vehicle-subsidies-20170828-htmlstory.html

Cu alte cuvinte, cetățeanul de rând, fără a fi întrebat, va trebui să subvenționeze o diferență de la 2500 USD la 10000 USD pentru fiecare mațină echipată complet electric, spre exemplu un Chevrolet Bolt EV pentru a face față la prețul cerut pentru o Honda Civic cu motor termic.

Desigur, fanteziile legislative de acest fel, vor fi simțite și la noi, spre bucuria amatorilor de noutăți tehnologice. Tot Hayek ne atrăgea atenția că centralizarea era oferită ca argument de ideologii  stângii pentru progresul tehnologic, care, nu ar putea fi atins dacă statul nu se implică.

Un contraargument poate fi servit la moment, prin succesul oferit de dezvoltarea tehnologiei de ”fracking” a gazelor de șist în SUA, care s-a produs în pofida tuturor obstacolelor impuse de guvernul Obama, și care în final au transformat SUA în exportator net de gaz.

Centralizarea este în primul rând un subiect al arsenalului ideologic folosit de stânga politică pentru controlul populației. La fel ca și medicamentele calmante, antidepresive, centralizarea a produs dependență. Soluții, așa cum am văzut există. Dar susținerea și promovarea acestora depinde de o gândire alternativă la rețetele care ne-au dus în această fundătură.

In domeniul public ele țin de aplicarea politicilor publice, de o nouă gîndire a administrației. Iar totul începe de la descentralizare, de la implicarea energiilor și reponsabilităîții fiecărei comunități locale și a asumării riscurilor de rigoare.

O descentralizare a administrațiilor locale în orașe de categoria Iașului, Tmișoarei, sau Brașovului nu se poate face decât printr-o reformă adevărată a administrației locale și printr-o modificare a Constituției. Desigur aceste lucruri nu vor fi posibile fără o presiune de jos în sus asupra întregii clase politice, care nu va accepta să se așeze la masa negocierilor cu societatea civilă, cum nici vechea clasă politică reprezentată de Iliescu nu a acceptat să negocieze cu societatea civilă și partidele democratice pe 28 ianuarie 1990.

Democratia, o problemă de circulație, sau despre Corectitudinea politică (PC)

Autor: Cornel SARANCI

impala-smelling-masai-mara-santosh-saligram

Recent a avut loc un grav accident de circulație în Alexandria-Egipt, când două garnituri feroviare s-au ciocnit frontal. Acul macazului a fost pus greșit, făcând ca cele două locomotive să să se întâlnească pe aceeași linie. Au murit aproape cincizeci de oameni. Circulația modernă presupune respectarea unui cod. Dar chiar și circulația oamenilor pedeștri se supune unor reguli scrise sau nescrise. Amatorii de romane de aventuri își amintesc desigur de întâlnirea care a avut loc pe punte între Robin Hood și Micul John.

Din încăierarea care a urmat Robin Hood a fost aruncat în gârlă spre amuzamentului „micului” John. Încăierările fac parte, ca să zicem așa, din cultura organizațională anglosaxonă. Iubitorii de fotbal își amintesc de încăierarea care a avut loc în finala din 1985 pe stadionul Heyssel-Bruxelles între suporterii (huliganii) de la Liverpool și cei ai lui Juventus. În urma prăbușirii unui zid au murit striviți 39 de oameni, majoritatea italieni, printre care și un băiețel de 11 ani. În acest punct apare desigur responsabilitatea organizatorilor și, desigur, a poliției.

Săptămâna trecută a avut loc un incident asemănător dar în alte împrejurări. Un marș organizat de mai multe grupuri de dreapta la Charlottesville (Virginia) milita împotriva înlăturării statuii generalului Robert Lee (din timpul războiului de secesiune 1861-1865). Dar alte obiective ale marșului de protest erau efectele imigrației asupra populației albe americane.

Când au ajuns la locul autorizat pentru protest, Emancipation Park, organizatorii au fost întâmpinați de contramanifestanți de stânga. Poliția, în loc să asigure securitatea manifestanților în baza dreptului la liberă exprimare, a permis ca lucrurile să degenereze în încăierări, care au culminat cu moartea unei femei, victimă a unui șofer criminal.

Cine se face vinovat pentru aceste incidente soldate cu victime? Desigur, avem un prim răspuns oferit de mass media, așanumita MSM (Main Stream Media): naționaliștii extremiști albi, Ku Kux Klan și neonaziștii. O dată puse aceste etichete, devine aproape imposibil pentru orice om, fie el politician sau comentator politic, să aibă o opinie contrară. Întreaga lume a luat foc. Singurul care a îndrăznit să se abțină a fost, desigur, Donald Trump. El s-a rezumat să spună cel puțin pentru început, că toți cei implicați au partea lor de responsabilitate. Pentru această opinie, desigur presa și clasa politică l-a „demolat”.

Să vedem însă ce ar fi trebuit să facă poliția. Aceasta ar fi trebuit să asigure protecția și izolarea grupului de manifestanți organizatori și separarea acestora de contramanifestanți. În loc de aceasta, ea a schimbat locul de adunare și în felul acesta a facilitat contactul cu grupul de contramanifestanți.

Ne amintim desigur, din înregistrările făcute în data de 13 iunie 1990 ce a făcut poliția în București în Piața Universității, prin incendierea autobuzelor proprii pentru a crea violențe. Nu este un secret că poliția acționează, ca un dulău la comenzile stăpânului. Dar ce te faci dacă acest „stăpân” este un funcționar public? Fie că acesta se numește Nechita și folosește poliția pentru a-și supraveghea amanta, sau se numește Terry Mc Auliffe, unul din oamenii de casă ai clanului Clinton, care folosește poliția pentru a promova agenda stângii militante.

Desigur, apare responsabilitatea individuală a celor care manifestează. Cel care a intrat cu mașina în mulțime va primi fără îndoială pedeapsa cuvenită

Dar dincolo de aceste evenimente rămâne pentru mulți o necunoscută frenezia demolării monumentelor legate de războiul de secesiune. Mulți oameni de culoare, tineri, declară că ei se simt jigniți de aceste statui, pentru că ele evocă perioada sclavagistă a negrilor. De aceea, trebuie înlăturate. Negreșit. Președintele Trump a mers mai departe și a plusat: va urma George Washington săptămâna viitoare? Și Thomas Jefferson cealaltă săptămână? (Trump face aluzie la faptul că acești președinți, părinți ai națiunii au fost proprietari de sclavi și ei)

Și am putea adăuga noi, ce ar fi dacă am cere demolarea statuilor lui Mihai Viteazul pentru că a înăsprit regimul de viață al iobagilor din Țara Românească. Sau să-i scoatem din literatura română pe Enăchiță Văcărescu pentru că era boier, sau pe Alecsandri și Eminescu pentru că erau și ei niște boiernași  și deci exploatatori, adică dușmani de clasă.

Așa a procedat proletcultismul pentru a rescrie istoria popoarelor unde comunismul a pus piciorul.  Și așa lucrează corectitudinea politică în SUA și în Europa pentru a spăla creierele oamenilor. Desigur, cei care demolează statuile sunt niște pioni semianalfabeți înregimentați în batalioanele de luptă ale noii stîngi, Black Lives Matter(BLM), sau Antifa.Iar etichetele acordate de stânga politică americană nu diferă de ce a politrucilor din perioada comunistă. Atunci cine nu era cu ei era făcut legionar sau fascist. Acum dacă nu ești cu ei ești declarat nazist sau fascist, bigot, etc. Reinterpretarea istoriei prin prisma standardelor prezente este un aspect care a fost descoperit și subliniat de Alan Bloom în cartea sa fundamentală Closing of American Mind (Criza gândirii americane). El spunea, referindu-se la profesorii din universitățile americane că studenții ar trebui învățați să vadă lumea așa cum a văzut-o Homer sau Shakespeare. Cu alte cuvinte evenimentele din timpul lui Homer sau Shakespeare trebuie privite cu ochii acelei epoci. Și nu cum de fapt îi învață în realitate profesorii. Shakespeare, spun profesorii de azi, este de fapt un fel de contemporan care are aceleași probleme ca și tine.

Înțelegerea epocii pe care vrem să o analizăm are o importanță fundamentală pentru dezvoltarea personalității umane și a evoluției unei națiuni. Ce ar fi să îi considerăm imorali pe patriarhii biblici pentru că erau poligami? Ca să nu mai vorbim de regele Solomon care potrivit 1 Regi a avut șapte sute de soții prințese și trei sute de concubine!

Dar corectitudinea politică interpretează cum vrea cultura și istoria. Mark Twain, care era un umorist înnăscut, demască ipocrizia unui pionier avant la lettre al corectitudinii politice în povestirile sale. Un coleg de-al său, pilot pe Missisipi, îl critica pe scriitor, pentru că are un sclav, atunci când vasul se afla în statele din nord, unde sclavia era abolită. Când vaporul ajungea în Sud, râdea de acesta că este un prăpădit pentru că are doar un sclav. Mari iubitori de relativism și multiculturalism, polițiștii corectitudinii politice nu vor să judece trecutul sub aspectul lui multicultural, divers de cel actual, dacă vreți. Aici aplică standardele actuale, pentru că le convin. Dar când e vorba de standardele actuale refuză să condamne comunismul, așa cum s-a întâmplat în Parlamentul european, pentru că nu le convine lor, socialiștilor.

Când s-a pus problema unei Constituții a UE în 2002, Papa Ioan Paul al doilea, de fericită amintire, a solicitat să se introducă în constituție mențiunea moștenirii creștine a continentului.

Dar un puternic lobby anti rasism, Mouvement Contre le Racisme et Pour L’amitié entre les Peuples (MRAP) a răspuns vehement spunând prin directorul său Mouloud Aounit că aceste comentarii sunt „extrem de îngrijorătoare”. „De la 11 septembrie încoace a început un val de islamofobie în Europa și în loc să încercăm să liniștim problemele, el (Papa) doar face ca lucrurile să meagă spre mai rău. Trebuie să încercăm să construim o Europă bazată pe drepturile universale, precum drepturile  omului” a declarat acesta. (http://www.politico.eu/article/popes-call-for-christian-values-in-eu-constitution-under-attack/)

Mergând pe urmele înaintașului și mentorului său Papa Benedict XVI a rostit în 2006 un discurs memorabil la Regensburg  – Credință, Rațiune și Universitate-Memorii și Reflecții. Benedict, fost profesor la această universitate a folosit în prelegerea sa un citat al împăratului Manuel II Paleologul, unul din ultimii împărați ai Bizanțului. Citatul se referă la una din convorbirile cu un anume învățat persan în legătură cu creștinismul și islamul.

„Arată-mi doar ce a adus nou Mahomed și vei găsi doar lucruri rele și inumane, cum ar fi porunca de a răpândi cu spada credința pe care el a predicat-o”. Dialogul are loc în 1391 în perioada când otomanii ajungeau deja aproape la apele Bosforului.

Ecoul acestui discurs a fost exploziv, mai ales datorită gustului pentru scandal al presei. Dar el rămâne relevant și  mai ales astăzi.  Un astăzi la modul cel mai propriu când înregistrăm două atentate teroriste islamice pe teritoriul Spaniei, și un altul pe teritoriul Finlandei, în mai puțin de 24 de ore.

Islamiștii au renunțat pentru moment la folsirea avioanelor ca bombe zburătoare. Recurg în schimb la o metodă pe care au brevetat-o. Intrarea cu duba, tirul, sau cu Audi, Mercedes sau altă mașină de firmă în mulțime. Au aplicat-o pe podul Westmister la Londra în acest an, La Nisa, la Barcelona, și vor mai urma probabil și altele.

Urmează după aceasta un ritual deja consacrat: depunere de jerbe, veghe la locul atentatului, postări pe rețelele de socializare de genul nu ne lăsăm intimidați, declarații de solidaritate din partea liderilor politici.

După care ceasul ticăie în așteptare. Atentatele au devenit ceva asemănător cu un fenomen natural. Primarul Londrei Sadiq Khan, musulman pakistanez, a spus că va trebui să ne învățăm să trăim cu atentatele, ca un risc asumat într-un oraș mare. Iar președintele (fost) Obama a spus că frecvența atentatelor nu este mai mare decât cea a accidentelor care se produc în baie. Iar doamna „de fier” Merkel face campanie în landurile din est, fosta RDG unde este fluierată de simpatizanții dreptei (AfD). Aceștia se opun migrației masive. Pentru aceasta au primit deja eticheta de extremiști de dreapta. Probabil că Doamna de fier va stabili un record și va câștiga un nou mandat. Faptul va dovedi că deși Germania este o țară bogată, este săracă în lideri și idei politice, pavând calea spre extremism. Să ne amintim de anii republicii de la Weimar. Iar cei care au idei contrare așanumitei înțelepciuni convenționale sunt taxați drept extremiști. Așa cum comuniștii îi numeau pe oponenții lor deviaționiști, burgheji (sic), fasciști, revizioniști,etc.

Manifestările periodice neajutorate în fața terorismului te duc cu gândul la o turmă de antilope în savană. Un leu sare din ierburi și se repede asupra unei antilope mai slabe. Toate celelalte o zbughesc înnebunite. După ce leoaica a răpus prada și se ocupă de ea, turma se liniștește la câțiva pași mai încolo și începe să pască din nou fără griji. Memoria lor nu a înregistrat nimic. Totul revine la normal. Oare?

Brexit, Diesel si noi

Autor: Cornel SARANCI

Nissan-Leaf

Deși sunt neamuri apropiate, britanicii și nemții au avut o relație istorică încordată. Antipatia reciprocă răbufnește adeseori. Dar iată că în urma Brexitului apar și  victime colaterale. Mașinile cu motor cu benzină și cele cu motor diesel vor fi interzise în Marea Britanie după 2040.

Ce vor fi simțind, acolo unde se odihnesc, Rudolf Diesel și Karl Benz? Progresul tehnologic din secolele XVIII și XIX a coincis cu o înflorire a libertății și a democrației, cele două fiind consecințe directe ale primului. În această perioadă au apărut vaporul cu aburi (Robert Fulton în USA) sau locomotiva cu aburi (Robert Stephenson în Anglia). Pe acea vreme guvernele din America, Anglia sau Germania nu erau preocupate să interzică vasele cu pânze sau să forțeze adoptarea navigației cu aburi. Totul era condiționat de mecanismul economiei de piață, iar inventatorii erau integrați în acest fenomen.

Secolul XX și, mai ales, actualul secol XXI sunt marcate de pătrunderea în domeniul economic a dogmatismului „religiei statiste” al elitelor politice și intelectuale, care fasonează discursul politic. Competiția militară dintre SUA și URSS în timpul războiului rece a fost dublată de una tehnologică. Rușii au trimis primul om în spațiu, primul satelit. Americanii au trimis primul om pe lună. Dar această competiție tehnologică spațială nu avea o miză economică. Era o luptă pentru imagine. Partea proastă pentru economie a început când dogmatismul ideologic a început să își spună cuvântul și în acest domeniu.

În anul 1970 președintele Nixon a înființat Agenția pentru protecția mediului, EPA, un nume cu rezonanțe nu prea plăcute la noi. În prezent această agenție în USA are peste 15.000 de angajați.

Încet, încet s-a format un mecanism, care, prin drenarea banilor publici în diverse programe de cercetare cu destinație specială și acordarea unor granturi către diverse fundații, a alimentat o mișcare care a reușit să frîneze folosirea energiei convenționale, a influențat publicul consumator, care a acceptat birurile pe consum, sub formă de accize, certificate verzi, și altele asemenea, și a intimidat politicienii. Ceea ce nu este prea greu, la urma urmei.

Așa se explică această decizie a guvernului britanic, într-un moment când gazele americane rezultate din forarea prin fracking sunt pe cale să elibereze Europa din „robia” Gazpromului.

Nu întâmplător prețul la pompă este în USA (la data curentă 31 jul 2017) 0.69 USD/l iar în UK peste dublu, 1.4, iar țara noastră 1.10 http://www.globalpetrolprices.com/gasoline_prices/ . Diferența o reprezintă taxele și accizele. De aici se văd și decalajele în dinamica economică.

Guvernul conservator britanic și-a însușit această viziune „verde” care îi întunecă luciditatea. Prin renunțarea la combustibilii convenționali, vor dispărea și aceste resurse financiare, obținute din taxarea benzinei și a motorinei la pompă. Mai mult, vehiculele electrice vor trebui subvenționate.

Lansarea pe piață a lui Tesla model 3 https://eresearch.fidelity.com/eresearch/evaluate/news/basicNewsStory.jhtml?symbols=TSLA&storyid=201707300908MRKTWTCHNEWS_SVC000083&provider=MRKTWTCH&product=NEWS_SVC&sb=1  la un preț estimativ de 35.000 USD presupune un rabat (subvenție) de șapte mii cinci sute de dolari pentru cumpărător. Deci contribuabilul, care nu își permite acest vehicul, va plăti pentru extravaganța unui cumpărător care vrea să fie cool, sau chic, sau la modă.

Folosirea integrală a mașinilor electrice, care vor trebui subvenționate !!, va produce un alt dezechilibru. Este vorba de rețeaua națională de distribuție care va fi suprasolicitată la orele de vârf. Renunțarea la energia ieftină, cărbunele și atomul va forța importurile de energie și în acest fel apare dependența energetică într-un domeniu strategic.

Ce dovedesc aceste fapte ? Că politicienii de orice culoare și orice nație cedează ușor în fața diverselor grupuri de presiune. Miza o repezintă puterea, influența și banii. Exemplul cel mai elocvent a fost oferit recent în cadrul întâlnirii grupului celor douăzeci, G20 la Paris. Principalele țări europene laolaltă cu massmedia, au făcut presiuni mari pentru a-l readuce pe președintele Trump înapoi în țarcul din care a ieșit și unde a fost băgat de Obama. De fapt acest acord este o imensă schemă de redistribuire și de alocare cu dedicație a resurselor, după modelul ajutorării țărilor din lumea a treia.

Se știe că aceste fonduri au ajuns la dictatorii și clicile care îi înconjoară. Cât privește țări ca India sau China, acestea au semnat ca să fie și ele în rând cu lumea fără însă a se angaja cu ceva.

Folosirea automobilelor electrice trebuie să urmeze un curs normal, evoluția firească a progreselor în cercetarea tehnologică, care să  le facă compatibile cu cerințele pieței. Forțarea notei prin reglementări și subvenții violează principiile pieței și ale bunului simț

Există desigur și metode banale de protecție a mediului în orașele mari. Una din acestea este incurajarea folosirii transportului în comun mai ales în zonele centrale. De asemenea folosirea transportului pe șine, așa cum se face în tranzitarea Elveției. Dar acest lucru se poate face și în mediul urban, construind terminale care să aducă vehiculele auto până în preajma destinației din marile orașe, precum și interzicerea construirii de hipermaketuri în mijlocul orașelor, tocmai pentru a nu se intra cu vehiculele grele de transport.

Dar marile decizii legate de reglementări, standarde și protecția efectivă a mediului nu poate fi lăsată în seama agențiilor statului. Un exemplu la îndemână îl oferă abuzul grosolan comis la primăria Iași prin tăierea teilor de pe Ștefan cel Mare. Ce a făcut agenția pentru protecția mediului ? Absolut nimic. Doar cetățenii care s-au organizat și s-au revoltat, au reușit să răstoarne o treabă urâtă, clocită de primar și acceptată tacit de consilieri.

Politicile publice în legătură cu mediul trebuie să se armonizeze cu cele economice. Este de înțeles că mediul trebuie protejat, pentru a proteja sănătatea publică. Dar în țara noastră agențiile guvernului au devenit doar o rotiță într-un mecanism care protejează interesele economice ale celor care jefuiesc pădurile și poluează aerul. Ele acționează la comandă politică și se reped ca niște dulăi doar asupra celor care nu răspund la comenzi. Pe de altă parte subvenționarea în producerea energiei „verzi” ca și în producerea automobilelor electrice încurajează o redistribuire, pe sub masă, a bunăstării, unor agenți economic, băieți deștepți, care sunt gata să încurajeze toate fanteziile birocraților din guvern, dacă le iese oarece câștig.

Acest lucru se întâmplă peste tot și în toate domeniile. În cazul de față, vorbim despre industria automobilelor și energetică. La fel este valabil și în cazul sănătății, cum am văzut în trecut și vom mai vedea și-n viitor, în serviciile de sănătate și cele de asigurări. Dar în toate situațiile cel mai păgubit este cetățeanul corect care își plătește impozitele, trăiește în limita posibilităților, și în afară de aceasta mai este și jignit pentru că este insensibil la nou.

Charlie Gard, sau despre noi și sistemul public de sănătate

Autor: Cornel SARANCI

health-topic-image

Sistemul public de sănătate din Marea Britanie (NHS) este unul din cele mai citate din lume, atunci când este vorba despre o reformă în sănătate cum a fost cea din SUA, Obamacare din 2010. El a fost instituit după război și funcționează după principiul single payer, adică este alimentat prin taxele impuse contribuabilului. Spre deosebire de Canada, unde statul contractează furnizori privați de servicii, Marea Britanie furnizează în sistem de stat și serviciile, adică spitalele și personalul sunt ale statului. Dar NHS a câștigat o nedorită publicitate în acest an, alături de justiția britanică și cea a UE.

În data de 11 aprilie un judecător de la Înalta curte i-a înștiințat pe părinții lui Charlie Gard, un băiețel de 11 luni suferind de o maladie genetică rară, că doctorii spitalului Great Ormond Street îl vor deconecta pe copil de la aparatele care îl țin în viață.

Dar drama începe din momentul în care părinții, încurajați despre rezultatele unor cercetări medicale în SUA întreprinse de Dr Michio Hirano, au început să strângă bani pentru tratament. Au reușit să strângă 1.3 milioane £, dar toate instanțele de judecată britanice, la cererea medicilor de la spitalului londonez, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au decis că este în interesul copilului să moară „cu demnitate.”

Bătălia juridică a fost însoțită de una mediatică. Președintele Trump s-a oferit să sprijine financiar cauza copilului și tratament în SUA. Congresul american a oferit cetățenie dublă. În fine, Vaticanul după ce a susținut prin Arhiepiscopul Vincenzo Paglia, președintele Academiei Pontificale pentru Viață decizia Curții europene, a revenit prin vocea sa cea mai inaltă, papa, care a decis să stea alături de părinți.

În final Justiția britanică s-a impus. Timpul a trecut iar fereasta optimă pentru tratament s-a închis, iar soarta copilului a fost pecetluită. Nu vom ști niciodată dacă doctorul din SUA ar fi reușit o minune medicală. În schimb am aflat, sau am primit confirmarea unor presupuneri.

Statul, prin intermediul sistemului său public de sănătate, prin justiție, îi tratează pe cetățeni ca pe sclavii de pe o plantație, care nu au voie să plece decât atunci când vrea mușchii săi, adică odată cu moartea.

Este de înțeles interesul medicilor de la spitalul Great Ormond Street pentru decuplarea copilului de la aparat. Îngrijirile medicale sunt scumpe, iar cheltuielile NHS au crescut exponențial în istoria sa, de la circa 12 miliarde£ în 1948 la circa 140 miliarde £ în 2015. Dar mirarea, stupoarea și revolta este provocată de încăpățînarea de a nu accepta o solicitare profund de înțeles din partea unor părinți de a alege tratamentul pentru copilul lor, mai ales că nu costă nimic Statul.

Absurdul situației depășeșește până și pe cel din sistemul nostru medical. Nu că acesta ar fi mai bun, dimpotrivă. Dar ceea ce depășește puterea nostră de înțelegere, de români, este aspectul ideologic al problemei. Noi românii suntem cinici și nihiliști și cam păgâni. Dar avem un simț practic, al tranzacției. Și englezii sunt un popor practic. Dar în acest caz se vede influența ideologiei de stânga cu care a fost impregnată generația tânără și matură de medici din Marea Britanie și nu numai. Închinarea la zeul științei și la atotputernicia Statului a fost dublată de invidia și disprețul cu care europeanul tratează tot ce vine din „state”.

Ineficiența sistemului de sănătate public  britanic și nu numai, apare doar atunci când vezi marea cerere de personal medical, medici și asistente. Diferența este acoperită, se știe, cu cei veniți din România, Polonia, Bulgaria și fostele colonii, India, Pakistan, Bangladesh, etc. Unde au dispărut medicii britanici? În sistemul privat și în ”state” unde sunt plătiți bine.

Și ajungem la întrebarea, de ce pleacă medicii și asistentele din România? Din același motiv.

La fel ca și educația, sănătatea merită o abordare separată  și cuprinzătoare. De altfel amândouă au multe trăsături comune și au o importanță capitală pentru existența unei națiuni.

Desigur, nemulțumire, este un cuvânt nepotrivit pentru sentimentul părinților lui Charlie despre sistemul public de sănătate din țara lor. Dar care ar fi nemulțumirile românilor în legătură cu sistemul lor de sănătate de stat? Cu siguranță, fiecare român a făcut cunoștință cu acest sistem, prin experiența proprie, sau a unei rude apropiate, sau măcar a unui coleg sau prieten.

Dar nemulțumire, în mod intenționat sau nu, este un cuvânt ca un numitor comun. Doar potențialii pacienți sunt nemulțumiți? O, nu!  Medicii, asistentele, sindicatele, guvernul, toți sunt nemulțumiți.

Vinovat este sistemul. Sistemul care va să zică trebuie tras la răspundere, trimis în judecată  și condamnat, și trimis după gratii. Dar dacă este condamnat cu suspendare, ca doctorul ortoped de la spitalul de recuperare din Iași, sau scrie vreo câteva cărți de specialitate, ca Voiculescu, ai? Ce-i de făcut, vorba lui Lenin?

A blama un principiu, un concept, fără a vedea cauzele, este o modalitate șireată de a expedia o problemă și a aștepta rezolvarea sa la calendele grecești.

De unde vine slăbiciunea sistemului medical de stat din România și de aiurea? Vom încerca un răspuns cu un exemplu cotidian de aici și altul de pe alte meridiane.

Dacă în timpul comunismului nu se auzea un claxon pe stradă, pentru că în marile orașe claxonatul era interzis, acum una din cuceririle democratice este claxonatul. Dar în acest concert al claxoanelor se impune ca o regină, sirena mașinilor de salvare. De ce atâtea salvări pe stradă? Pentru că în Iași, spre exemplu vin salvări din județe limitrofe Neamț, Bacău, Suceava, Botoșani, Vaslui sau din localități rurale. De ce vin de la distanțe atât de mari? Pentru că acolo nu există aparatură și medici specializați. Dar de ce nu există aparatură și medici specializați? Pentru că alocările de resurse se fac centralizat, după criterii politice. Managerii de spital fac parte din clientela politică a partidului stat. În felul acesta fidelitatea și nu competența are prioritate. Medicii capabili n-au decât să devină vasalii sau servii baronilor din sănătate, sau să-și ia  lumea în cap. De unde și penuria de specialiști. Prin așazisele spitale regionale se va adânci și mai mult decalajul deja existent între centru și periferii.

Iar victimele sunt desigur pacienții, de care se ocupă doar presa, familia, firmele de pompe funebre care își freacă mulțumite palmele, și preoții, care îi conduc pe ultimul drum. Numărul de domni și doamne Lăzărescu va crește la nesfârșit devenind o etichetă indelebilă pentru sistemul nostru public de ”sănătate”. Desigur, o altă cauză a acestei tragedii publice o reprezintă și formarea profesională și (in)umană în celebra școală medicală din România cu propria sa corupție, sau mafie. Dar acest subiect trebuie abordat separat în cadrul educației.

Un alt exemplu la care făceam referire în legătură cu sistemul public, este așteptarea. În perioada când se dezbătea adoptarea legii sănătății publice în SUA, faimoasa de acum Obamacare, cititorii presei din SUA și Canada speculau pe seama perioadei de așteptare pentru o operație care va începe odată cu adoptarea legii în SUA.  În Canada acest timp a ajuns la 20 săptămâni în 2016, stabilind un record, http://www.ctvnews.ca/health/healthcare-wait-times-hit-20-weeks-in-2016-report-1.3171718 . Potrivit studiului amintit, durata s-a dublat față de începutul peioadei de monitorizare, anul 1993. Unde se vor duce americanii sătui de așteptare pe listele de programări? Probabil la sud de Rio Grande, în Mexic.

Românii știu foarte bine, că în ciuda asigurărilor medicale pe care le plătesc, vor trebui să meargă la spital cu medicamente, injecții, mâncare, după caz, și bineînțeles, bani, după obiceiul pământului.

De ce „se duce la vale” sistemul public de sănătate? Pentru aceasta să luăm iarăși două exemple.

Înainte de anii 80 existau în România case de nașteri la țară, unde femeile nășteau sub asistența unor moașe, și a medicului după caz. O dată cu înăsprirea controlului sarcinilor, nașterile au fost mutate în maternități pentru a fi controlate mai ușor de către Securitate. Dar în acest fel a dispărut și o calificare, specializare, precum și o facilitate pentru femeile de la țară. Pe de altă parte medicii de dispensare, acum medici de familie, au transferat o bună parte din competența lor, prin renunțare la practicile elementare, spitalelor, unde sunt tratate la camerele de urgențe și cele mai banale probleme. Din acest motiv, acestea sunt asediate 24 de ore pe zi de tot felul de urgențe, mai mult sau mai puțin reale. De ce au renunțat medicii de familie la practică?

Iubitorii de literatură au citit poate romanul extrem de popular al lui Warwick Deeping, Sorrel și fiul. Colegul chirurgului Christopher Sorrel nu a reușit să ajungă într-un spital, ci și-a făcut un cabinet privat la țară. Dar aici trata direct ”mici” probleme prin intervenții chirurgicale mai simple, inclusiv punerea în ghips  a unei mâini fracturate a unei fetițe, după ce a făcut o radiografie în laboratorul propriu. Acțiunea se petrecea acum aproape o sută de ani, după primul război mondial! Ca să vedeți unde duce progresul! Acum medicii de familie fac doar trimiteri.

De ce au pierdut medicii curajul de a practica individual medicina? Unul din răspunsuri este transformarea dintr-o profesiune individuală, liberală, într-una ”corporatistă”. Spitalele au devenit gigantice, asemenea unor CUG-uri de pe vremea odiosului. Se dorește o rezolvare completă și complexă, a se vedea așazisele spitale regionale, dar singurul rezultat palpabil este centralizarea, în spatele căreia stă lupta pentru putere în cadrul sistemului precum și cea politică de control asupra libertății individului de a-și alege tratamentul, medicul și sistemul de sănătate, la urma urmei.

Aceeași luptă pentru putere care a stat și în spatele acestei „Cronici a unei morți anunțate” a lui Charlie Gard. Dar autorul nu este prozatorul Gabriel Garcia Marquez, vezi romanul, ci birocrația din sistemul public de sănătate și din justiție.

Cu România la psihiatru

Autor: Cornel SARANCI

depresia-pariu-intre-viata-si-moarte

Depresia afectează mai mult de 17 milioane de oameni în SUA și este de multe ori denumită „gripa” psihiatriei. Un psihiatru american relata că i-au trebuit mai mult de trei ani pentru a face pe o femeie de 95 ani să renunțe la dependența de somnifere, după ce le luase timp de 65 de ani. Lipsa somnului este unul dintre simptomele depresiei. Din acest motiv industria farmaceutică câștigă bani frumoși vânzând „pastile de dormit”. Iar psihiatrii au intrat și ei în afacere încurajând într-un fel sau altul această dependență. Și românii, potrivit unor estimări, sunt pe această cale. Unul din zece români suferă de depresie. Pe lângă lipsa somnului, depresia este asociată în general cu lipsa de poftă de viață, cu nefericirea, cu un sentiment al vinovăției, cu auto blamarea pentru diverse vini imaginare, sau dacă vreți, cu lipsa stimei de sine.

Poate sună ciudat, dar această boală care este obiectul de activitate și studiu în psihiatrie și psihoterapie, este într-un fel o boală socială, sau națională. Nu doar pentru noi, din fericire. Viața regnului animal, a mamiferelor și a păsărilor în special, se împarte între starea de veghe și starea de odihnă, somn. Una se completează cu cealaltă. Starea de veghe este asociată cu activitățile care întrețin existența, munca, ingineriile financiare, sau prada, în cazul animalelor răpitoare, iar somnul, odihna,  regenerează organismul.

Din această perspectivă putem face un paralelism, poate nu întru totul forțat între liberalism și socialism.

Liberalismul clasic pune accentul în primul rând pe virtuțile mâinii invizibile a pieței, care face ca alocările de resurse să se facă după criterii strict economice. În felul acesta sunt apreciate, de către consumatori, mărfurile de calitate. La fel sunt apreciați și cei care le produc. Ce nu este dorit de piață este eliminat. Se face în acest fel o selecție și o realocare a resurselor. S-ar putea obiecta, și chiar se susține sus și tare, că piața merge după o lege a junglei. Dar, ca să îl parafrazăm pe Churchil, piața este un sistem economic prost, dar cel mai bun pe care l-a inventat omenirea până acum. Libertatea, la care aspiră toate ființele și toate popoarele, nu a putut fi atinsă decât printr-un progres continuu al omenirii pe calea tehnologiilor de producție, dar și al bunăstării mai mari pe care a adus-o. Libertate în egalitate, adică egalitatea șanselor, spune liberalismul. O egalitate mai mare, spun socialiștii. Câteva secole de progres continuu economic și social, de la renaștere până în sec XIX adus de liberalism, au pălit în fața supralicitării făcute de socialiști cu formula unei mari egalități, cu trecerea din imperiul necesității în cel al libertății.

Socialismul a dominat autoritar viața politică, economică și socială a ultimului secol și jumătate, demonstrând, în ciuda ororilor și dezastrelor economice comise de rudele sale de sânge, nazismul, comunismul și fascismul, că oamenii (alegătorii) sunt ființe profund iraționale și gata să o ia de la capăt pe „Drumul spre servitute”.

Și aici intră din nou în scenă somnul. Starea de veghe este profund „antipatizată” de oameni; de la discipolii lui Isus care s-au lăsat surprinși de somn pe Muntele Măslinilor până la somnul care îl cuprinde pe școlar când are de făcut lecții. Tot despre somn vorbește și eroul principal din Ghepardul, principele Fabrizio Salina. „Somnul…. somnul este ceea ce vor sicilienii, și ei îl vor urî pe cel care va dori să-i trezească, chiar și pentru a le aduce cele mai frumoase daruri”.

Socialismul în faza sa post ideologică și post totalitară apelează la somn, hipnoză, la fel ca în tratamentul psihiatric. Dar spre deosebire de faza totalitară, când  oponenții erau internați cu forța în clinicile psihiatrice, acum tratamentul este mult mai „soft”.

Statul se oferă, galant, să se ocupe de fiecare individ și de problemele sale. Educația, sănătatea au devenit monopolul său. Copiii sunt luați din grija părinților de la vârste tot mai fragede. Clasa 0 este ultima invenție. Individul a fost, asemenea lui Mowgli din filmul Cartea Junglei https://www.youtube.com/watch?v=J-pFfE4RFUU , legat fedeleș  de coada încolăcită a șarpelui Kaa, care îi „aplică un tratament hipnotic” înainte de „a-l servi la prânz”.

Oniricul, pastila de somn, face parte din farmacopeea ideologiei socialiste. La fel ca în cazul femeii care a luat pastile de somn timp de 65 de ani, cura de dezintoxicare pentru poporul român în perioada posttotalitară este foarte anevoiasă și necesită multă voință. Stima de sine, sau mai bine lipsa sa, este o problemă nu doar în plan individual ci și la nivel colectiv.

Se susține că stima de sine este adusă de recunoașterea valorii individuale, de bogăție, de frumusețe, inteligență, de dragostea celor din jur, de avere, sau realizare profesională. Dar cazuri celebre reale, sau romanești, contrazic această susținere. Să ne gîndim doar la Marilyn Monroe sau Anna Karenina. Popoare mari și puternice precum americanii, rușii sau nemții sunt și ele nefericite, fiecare în felul lor, cum spunea Tolstoi despre familii. Corectitudinea politică la americani, sau inducerea vinei colective  la nemți sunt binecunoscute. Iar relativismul postmodern este cancerul civilizației europene.

Stima de sine este ceva la îndemâna săracilor ca și bogaților. Ea se obține prin înlăturarea acelor așanumite distorsiuni cognitive induse sau autoinduse. Sentimentul lipsei de valoare la români este în contrapondere cu protocronismul care a supraviețuit epocii de aur a comunismului.

Cum putem scăpa din acest lanț al depresiei naționale? Socialismul cu față umană prezent în întregul establishment politic european și românesc ne propune diverse pastile de somn. Acestea ne „ajută” să trecem de perioadele de criză, sau să le amânăm. Bursele pentru masterate și doctorate amână intrarea tinerilor pe piața muncii, ceea ce le amână anxietatea unui viitor incert. La fel și cazul facultăților care produc viitori șomeri cu diplomă. Vedem cu toții acest fenomen, profitabil pentru unii, dar suntem hipnotizați și imobilizați precum micuțul Mowgli de către Kaa, șarpele. Politicieni de la începutul anilor nouăzeci sunt reciclați prin mai multe partide, dar privim somnambuli.

Starea de veghe este obositoare, și provoacă disconfort, dar este singura care ne ține în viață. La fel ca în perioada de pregătire a unui examen, „veghea” în fața abuzurilor în politică sau justiție ne ajută să ne menținem în viață ca popor.

Ajungerea la nivelul stimei de sine la nivel național, ca și individual se realizează în două etape. Prima, este recunoașterea acestor distorsiuni cognitive. A doua este lupta cu aceste distorsiuni, un „judo verbal”, un discurs politic alternativ. Distorsiunile sunt în primul rând așa numitul discurs politic oficial național, pe care îl auzim la diverse parastase sau sărbători și unde întâlnim aceleași personaje. Școala a fost înhămată direct în acest mecanism de manipulare public. Primul pas pe care îl putem face este construirea unui zid de apărare în fața sistemului public de educație. Și aceasta începe cu autoeducarea noastră individuală, cu timpul pe care îl acordăm copiilor atunci când îi avem lângă noi. Deseori vezi mame sau bunici care, pe drum spre școală, vorbesc la telefon cu diverse cunoștințe răpind copilului puținul timp pe care l-ar putea împărți. La întoarcerea de la școală, în loc de conversație cu părinții, copiii sunt instalați în fața tabletelor care se găsesc pe scaunul din spate al mașinii. Transmiterea valorilor pe care le avem nu se poate face fără un mic sacrificiu de timp. Recâștigarea spațiului pierdut de individ în raport cu statul  se obține doar pornind de la nivelul individual și al familiei.

Dar lucrul acesta l-a înțeles și statul, care a căpătat controlul asupra individului, punând monopol pe educație și așa zisa sănătate publică. Iar când se află în criză încearcă să ne adoarmă cu „vă mai dau o sută de lei” ca Ceaușescu pe 21 decembrie, sau cu o mini vacanță de Sfânta Maria ca Dragnea.

Pentru a scăpa de „pastilele” statului trebuie să facem la fel ca  Nașul din filmul (Cu nașu’ la psihiatru) interpretat de Robert de Niro. Acesta și-a găsit un terapeut pentru a-și rezolva problemele cu depresia. E drept, terapeuții sunt scumpi, dar te ajută să scapi de pastile. Și noi avem nevoie de terapeuți. Pentru aceasta e nevoie să ne rugăm pentru preoți și educatori buni și să ne ocupăm mai mult de copiii noștri.

 

Condurii lui Udrea și bordurile lui Chirica

Autor: Cornel SARANCI

Pavaj_cu_glod_Nicolina_2
Sursa foto: http://www.bzi.ro

Vă veți mira (stimate) domnule primar de ce am ales această metodă cam neortodoxă, de abordare. Este o combinație între o scrisoare deschisă și un  articol, sau postare pe blog. Motivul este că doresc să le alung plictiseala intelectualilor bibliofili de la diferite inspecții și inspectorate din muncipiul dvs, pe care l-ați adjudecat cu o majoritate zdrobitoare într-un singur tur de scrutin. De asemenea mă adresez în egală măsură și liderilor de opinie din media din aceeași urbe, o fostă posibilă capitală culturală a Europei.

Dar ce legătură există între bordurile, mai bine zis pavelele cu care au fost „tapetate” trotuarele târgului Ieșilor și condurii acestei doamne? În urmă cu câțiva ani, după o inundație, se spune, nu știu cât este de adevărat, că Elena, doamna (Udrea) ar fi trimis ca ajutoare niște cutii cu pantofi cu tocuri fuck me heels, scuzați expresia, din ăia de care purta și protejata fostului mentor al dvs. în politică. Cât de utili erau acești pantofi pentru femeile care trebuiau să înoate prin noroi nu este greu de judecat. La fel cum sunt utile și pavalele care au fost înșirate prin tot orașul.

Nu știu dacă aș fi făcut publică o intenție de a adresa această problemă, dar un fapt mi-a atras pur și simplu revolta prin sfidarea bunului simț și al banului public. În urmă cu câteva zile a început campania de primăvară la pavele. Pe strada Luca Arbore, în apropiere de bariera BJATM este ridicată o bisericuță de lemn. Alături a început ridicarea construcției definitive a bisericii. Anul trecut s-a realizat, prin intervenția cuiva, asfaltarea trotuarului ce trece prin fața bisericii, dar s-a continuat și pe aleea Canta. S-a turnat un covor asfaltic, numai bine pentru a se circula decent, elegant chiar. Dar, surpriză, surpriză. Iată că zilele astea apar băieții minunați cu pavelele lor. Adică peste asfaltul care arăta mai mult decât ok!!!- venim noi cu pavelele, ați înțeles ideea, că nu e greu de explicat.

Oamenii, ca modovenii, molcomi și fără griji. Dar dacă stăm strâmb și judecăm drept, să ne întrebăm până unde poate să meargă această risipă strigătoare la cer? Dacă cineva cumpără o casă și nu-i convin finisajele, este liber să dea jos gresia, faianța, parchetul, varul de pe pereți, chiar dacă arată ireproșabil. E dreptul omului să facă ce vrea cu banii săi. Dar aici e vorba de bani publici. Se spune la tot pasul că e vorba de bani europeni. Chiar, de unde vin banii pentru pavele? Și chiar dacă ar fi europeni, vă imaginați că noi nu contribuim pentru acești bani? Desigur, pensionarii, sau cei cu venituri mici, printre care să știți că mă număr și eu, sau chiar cei cu venituri mari, nu par că le pasă. Iar politicienii mizează pe acest fapt.

Problema pavelelor se descompune de fapt în mai multe subprobleme: una tehnică-inginerească, una economică, una de siguranță pentru construcții și utilizator, și una privitoare la mediu.

Să le privim în treacăt.

Problema tehnică se referă printre altele la respectarea sistematizării verticale. Să lămurim puțin acest aspect pentru că se pare că lumea, cei care execută, cei care gestionează fondurile, cei care „beneficiază” și cei care ar trebui să fie responsabili tehnici cu execuția, nu știu despre asta. Sau nu le pasă. Atunci când au fost proiectate blocurile, și amenajarea spațiilor verzi, a trotuarelor, s-a ținut cont ca pantele terenului amenajat să permită îndepărtarea apei pluviale dinspre construcții spre locurile de colectare, guri de cămine de scurgeri, aflate de regulă la marginea carosabilului. Deci apa se scurge dinspre clădire, traversează trotuarul și ajunge la acest cămin. Aceste cote (niveluri) nu sunt „negociabile” adică nu pot fi modificate peste vreme. Prin amenajarea acestor pavele cota trotuarelor a fost modificată, a fost ridicată cu o diferență rezultând din grosimea stratului de nisip (vreo zece centimetri în realitate) plus grosimea pavelei, în total cam 16-20 cm. În felul acesta se formează un prag, un adevărat baraj în calea scurgerii apelor pluviale și din topirea zăpezii. Această apă se infiltrează pe lângă fundațiile blocurilor și va ajunge în subsol. La fel va păți și părintele de pe Luca Arbore la biserica sa. O altă problemă cu apa este că prin acumulare se formează adevărate lacuri în parcările amenajate la cota fostelor trotuare. Mașinile zac în apă după ploi, iar șoferii trebuie să își pună cizme de cauciuc sau să își suflece pantalonii, vezi parcarea de lângă fostul club 20. De asemenea apa poate să intre în acele magazine sau farmacii care și-au pus cota zero în funcție de cota trotuarului preexistent, vezi strada Gării și în alte locuri.

Să trecem la problema economică. Nu facem acum un calcul, deși va trebui făcut unul comparativ, musai, și îl voi face. Să privim doar consumul de manoperă și materiale. În cazul așternerii unui strat subțire de mortar asfaltic pietonal, se consumă doar asfaltul (nisip, filer, bitum, și un strat de amorsă) fabricat la stație plus manopera de așternere, care este mecanizată în mare parte. Nu se transportă la fața locului decât asfaltul. În cazul pavelelor se fac adevărate depozite de materiale la fața locului: nisip, pietriș, borduri, pavele-cheltuieli mari de transport, plus intrarea în oraș cu vehicule grele. Consumul de materiale rezultă din borduri, stratul de poză de nisip, care ajunge după cum am văzut la vreo 10 cm deși nu e cazul, plus pavelele. Mai adăugăm bordurile și fundațiile de beton ale acestora. Manopera este cea mai costisitoare. Se adaugă vibrarea. Dar problema apare după darea în exploatare, când pavelele încep „să lucreze” adică să apară denivelări. Căci aceasta e regula și nu excepția. Exemple, gârlă. Vezi doar așa-zisa pistă de cicliști de pe malul Bahluiului. Dacă vom face un calcul economic vom vedea diferențe însemnate.

Problema de siguranță se referă la rugozitatea pavelelor (coeficientul de frecare), înclinarea transversală a trotuarelor și pragurile care se formează la așa-zisa racordare cu trotuarele sau aleile din cartiere, care au rămas fără pavele. Panta transversală ar trebui să nu depășească unu la sută, cât să se scurgă apa. În realitate este cu mult mai mare, cam patru la sută, în zona RDS Păcurari și vis-a-vis. Când este polei oamenii pur și simplu patinează de-a latul trotuarului. De asemenea, aceste discontinuități, praguri care ajung până la 20 de cm reprezintă un adevărat calvar pentru oamenii în vârstă, persoane cu handicap, care folosec cârje, despre cei în căruț nici vorbă să poată trece, mame cu copii în căruț sau în brațe. Dar cui îi pasă?

În fine, am ajuns și la mediu. Trotuarele din pavele implică folosirea masivă a materialelor granulare, în special nisip, care conține praf. Acesta este marea problemă. Acest nisip este „vânturat” o dată la descărcarea din basculantă. A doua oară este manipulat la încărcarea în cupa utilajului care îl duce la locul de punere în operă, „locul faptei”. Se mai adaugă în final un strat de nisip care trebuie să pătrundă în rosturi. Nisipul care nu a pătruns în rosturi trebuie îndepărtat, dar de regulă acest lucru nu se face. Vântul și ploile își fac treaba și în final praful, fracțiunea fină, ajunge pe mașini, pe covoarele din apartamente și în plămânii copiilor, bătrânilor și al celor care înghit din nepăsare sau ignoranță această mizerie!

Întrebarea pe care mi-o pun, desigur retoric, este ce fac organele? Ce au făcut și în cazul teilor de pe Ștefan cel Mare. Există vreo autorizație de construcție? Cu siguranță. Dar această autorizație de construcție, la fel ca și pentru orice muritor care vrea să își amenajeze ceva, trebuie să respecte un certificat de urbanism, care la rândul său are și niște prevederi pentru mediu. Sau nu are. Dar și în acest caz, cei de la mediu ar trebui să se sesizeze. Sau așteaptă să îi sesizăm noi. Iacă, o facem acum.

Trebuie să vă spun domnule primar că dacă considerați că această treabă cu pavelele este ok, vă spun că nu este. Și voi încerca, în limita puterilor, să o fac cunoscută tuturor celor care ar trebui să fie interesați: media, autorități de reglementare în construcții, mediu, protecția consumatorilor. Nu că aș aștepta vreo reacție. Dar sunt optimist de felul meu. Voi încerca să „sensibilizez” și protagoniști politici. Mă voi adresa și prietenilor ca „să dea mai departe”. Desigur, problema pavelelor nu este singura care miroase a corupție în acest oraș. Dar este poate cam lăsată la o parte. Ea este însă importantă prin poluarea care o produce și consumul imens de materiale și manoperă. Cu acești bani am putea să începem să ne ocupăm de alte probleme. Spre exemplu de canalizările pluviale, care au ajuns să nu mai facă față ploilor și averselor de ninsoare, cum a fost cea de mai ieri. Dar despre asta cu altă ocazie.

Vă asigur domnule primar de toată sinceritatea și respectul (încă) pentru  persoana și buna credință a dvs.

Capitalismul de stat, sau despre firme mari și oameni mici

Autor: Cornel SARANCI

technology-vs-humanity-

Marii artiști sunt cunoscuți pentru capacitatea lor de a crea un tablou viu, în care personajele secundare au propria lor existență. Romanul Anna Karenina nu este cunoscut doar despre destinul tragic al unei iubiri. Veți găsi aici descrieri unice ale peisajului rustic rus, sau ale vieții sociale. Prințul Stepan Arkadici Oblonski, fratele Annei este exemplul clasic al unei licheluțe. Nu al unei lichele caragialene. Tolstoi îl privește cu un fel de simpatie. Stepan Arkadici este un om frivol, își înșeală soția cu guvernanta, dar totuși un om bun la suflet. Nu se omoară cu munca. Postul pe care îl deține se datorează protecției din partea cumnatului său Alexei Karenin, un om puternic în minister la Petersburg.

    Dar chiar și fără această protecție Stepan Akadici tot s-ar fi descurcat. Dacă Karenin nu i-ar fi fost cumnat, atunci o sută de alte personaje-frați surori, veri, unchi și mătuși i-ar fi dat lui Stiva acest post, sau unul similar, împreună cu salariul de șase mii ruble absolut necesar pentru familie. În ciuda averii considerabile a soției, ei se aflau într-o situație rușinoasă. Jumătate din Moscova și Petersburg îi erau prieteni și rude. El a fost născut în mijlocul celor care erau puternicii acestei lumi. O treime din bărbații din guvern, bărbați mai în vârstă erau prieteni cu tatăl său și îl știau din scutece; o altă treime îi erau prieteni intimi, iar restul erau cunoștințe binevoitoare. Prin urmare, cei care împărțeau binecuvântările pământești sub forma slujbelor, rentelor, acțiunilor, și alte asemenea îi erau cu toții prieteni și nu îl puteau trece cu vederea pe unul de-al lor; iar Oblonski nu avea nevoie să facă vreun efort special pentru a obține un post lucrativ.

Personaje din această categorie întâlnim și în ziua de azi aici și aiurea, în diferite regimuri politice. Marile familii care au dominat scena politică americană, precum Kennedy la democrați, sau Bush la republicani au format adevărate dinastii, care au controlat în măsură mai mică sau mai mare partidele respective. În Franța fenomenul se perpetuează după alte algoritme, dar cu aceleași rezultate. Acest sistem plutocratic are la bază capitalismul de stat, sau crony capitalism, cum îl numesc americanii.

La fel ca și fratele Annei Karenina, oamenii cu relații din ziua de azi migrează din politică în afaceri și viceversa, fără a avea vreo calificare specială în afara cărții de vizită. Fondul Monetar Internațional este o feudă franceză. A plecat Strauss Kahn, a venit Christine Lagarde. Oameni care n-au muncit o zi într-o bancă privată fac politica financiară bancară la nivel mondial. Dar chiar și băncile, în special cele mari, au uitat despre noțiunea de risc. La fel și marile firme industriale din domeniul auto sau aviatic. Cu cât o firmă este mai mare, așa numitele corporații (multinaționale), cu atât ea intră în categoria de importanță strategică pentru economie. În urma falimentului băncii Lehman Brothers care a declanșat recesiunea din 2007-2009 președintele Obama a declanșat așa-numitul TARP (Trouble ASSET Relief Program) sau bail-out, o salvare a marilor firme prin cumpărarea activelor nocive. Așa a fost trecut pe terapie intensivă General Motors, sau Chrysler. În felul acesta contribuabilii au plătit salvarea unor coloși duși până aproape de obștescul sfârșit de niște manageri incompetenți sau nesăbuiți.

Celebrul Yahoo, care de mult este pe ducă, a adus cu surle și trâmbițe pe Marissa Mayer de la Nokia. Doamna respectivă nu a realizat decât un copil, rodul unei iubiri la maturitate, la timona colosului. Prăbușirea a continuat. Iar rezultatul este că femeia de afaceri și-a asigurat aterizarea cu o golden parachute, adică o primă de consolare la plecare de 23 milioane dolari. Asta spune adevărata poveste a eticii din marile companii.

Corporatismul prezent duce mai departe corporatismul medieval și pe cel din perioada fascistă, când s-a aliat cu Mussolini în Italia și Hitler în Germania. Liderii politici le asigură comenzile de stat în schimbul păcii sociale prin angajarea maselor. Această înrudire duce la alienare și promovarea mediocrităților.  La polul opus se află micii întreprinzători, care trag targa pe uscat și se confruntă cu o concurență nemiloasă din partea celorlalte firme de mărime asemănătoare, dar mai ales din partea corporațiilor care beneficiază de relația specială cu statul. Doar în acest fel se explică de ce mari corporații din Statele Unite (Google, sau Wall Streetul) sprijină politicieni de stânga, sau firmele europene dau bani socialiștilor în Franța sau în Italia.

Managementul financiar, indicatorii financiari, analiza datelor financiare-contabile nu mai au nici o relevanță în acest context. În urmă cu mai mulți ani un prieten a fost desemnat să facă parte într-un consiliu de administrație din partea FPS (Fondul proprietății de stat) la o firmă care fabrica beton. Nu era de meserie economist, dar a studiat pe cont propriu contabilitate și alte chestii legate de finanțe. A cerut omul o balanță contabilă și ultimele trei bilanțuri. Din balanță a rezultat clar cum firma lucra în pierdere pentru că avea clienți rău platnici. Printre aceștia se afla și un avocat, vicepreședinte la Camera Deputaților și decan de barou. Își făcea omul vilă, și de, nu era să plătească și betonul. Cifrele au poezia lor, cum însuși poetul-matematician Ion Barbu a descoperit-o. Indicatorii care reies din bilanț ne spun totul despre lichiditatea sau solvabilitatea firmei, despre relația cu furnizorii, și datoriile la stat sau viteza de rotație a stocurilor.

Dar toate aceste lucruri nu au nici o valoare atunci când interesele sunt altele. Omul a întocmit un raport către directorul FPS, managerul a fost schimbat, ce e drept, dar a pus mâna pe telefon și a doua zi curtea a fost plină cu sindicaliști înarmați cu buldozere și excavatoare, basculante venite de pe raza întregului județ. În altă împrejurare omul nostru a fost trimis tot la o firmă falimentară să vadă dacă se mai poate face ceva. A aplicat algoritmul său de analiză și a dat rapid diagnosticul. Firma trebuie închisă fără zăbavă. Directorul FPS a mulțumit și firma a continuat să trăiască liniștită încă vreo douăzeci de ani, adică până azi. Diverși directori s-au îmbogățit între timp, au făcut alte datorii la bănci, au fost păsuiți și tot așa mai departe. De fapt ideea e simplă. Prin nedeclararea falimentului o firmă își continuă existența înghițind bani publici (de la buget) și de la diverse bănci, care au interese, străine de cele ale clienților. Așa a apărut și falimentul Greciei, de exemplu.

Aceste metode de management la nivel micro sau macroeconimic sunt o colaborare între managementul firmei, politicieni și sindicate. Fiecare vine cu capitalul său: managementul asigură coeziunea acestui triumvirat vicios, politicienii asigură marketingul afacerii (adică sperie electoratul cu pierderea locurilor de muncă), iar sindicatele asigură masa de manevră (adică salariații) care blochează străzile (cum s-a întâmplat în 1997 la Craiova, sau Brașov) sau aduc minerii la București, cum s-a întâmplat din 1990 până în 1999. Aceasta e rețeta bolșevică aplicată în 1919 la Budapesta, sau sau în 1923 în marșul asupra Romei. Nimic nou sub soare.

Din nefericire, deși tehnologiile avansează, firea omului rămâne aceeași. Perfecționarea tehnologiilor îl face pe om tot mai dependent de acestea. Confortul a sporit, viața a devenit mai ușoară decât în urmă cu două trei decenii. Omul devine tot mai comod și își asumă tot mai puține riscuri. Devine dependent de rețele, de relații. Nu toți se nasc într-o familie nobilă ca Stiva Oblonski. Și atunci rețelele de socializare compensează acest handicap. Valoarea profesională contează mai puțin dacă ai undeva un prieten care să îți facă intrarea. Firmele multinaționale profită la maximum de mariajul neoficial cu statul stabilind politicile salariale la un preț cât mai convenabil, și de șomajul mult mai ridicat de pe piața europeană decât în SUA.

Dar cel mai grav lucru provocat de prezența multinaționalelor în România îl reprezintă comportamentul etic al acestora. Contractul dezastruos încheiat de statul român cu firma Bechtel a reprezentat o pilulă amară pentru cei care credeau în virtuțile capitalismului. La rândul lor, mulți dintre patronii firmelor mici și mijlocii își asigură supraviețuirea cotizând. Statul, prin intermediul diverselor sale tentacule își bagă nasul în afacerile oamenilor prin cele mai diverse metode. Un alt prieten, care are o firmă în proiectare, îmi povestea cum a venit un inspector de la inspectoratul în construcții ca să îi solicite o sponsorizare pentru un eveniment organizat de către eternul partid la putere, adică înțelegeți despre care partid. Omul l-a trimis la plimbare. Dar asta înseamnă un risc. Orice verificator de proiecte e supus periodic examenelor de autorizări, și alte alea. Iar pâinea și cuțitul se află în mâna acestor inspectori și alte specimene din aceeași clasă.

Cine poate să rupă această vrajă care se bazează pe frică? Oamenii care au ajuns la un anume prag. Frica o poți învinge la douăzeci de ani, la patruzeci de ani sau la șaizeci de ani. Niciodată nu e prea târziu. Frica se bazează instinctul de conservare, de supraviețuire, de păstrare a modului de viață. Iar agresorii, tocmai pe aceasta mizează. Prietenul căruia îi place contabilitatea este un rebel și idealist în felul său. Este un singuratic. Îi plac filmele western de colecție cu John Wayne, Clint Eastwood, Gary Cooper, Charles Bronson. Poate din cauză că personajele din aceste filme sunt oameni antisistem, adică niște rebeli. Erau și ei un fel de Davizi care se lupta cu Goliatul corupției din vestul sălbatic.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑