Search

Democrație în România

First blog post

This is your very first post. Click the Edit link to modify or delete it, or start a new post. If you like, use this post to tell readers why you started this blog and what you plan to do with it.

Featured post

Brexit, Diesel si noi

Autor: Cornel SARANCI

Nissan-Leaf

Deși sunt neamuri apropiate, britanicii și nemții au avut o relație istorică încordată. Antipatia reciprocă răbufnește adeseori. Dar iată că în urma Brexitului apar și  victime colaterale. Mașinile cu motor cu benzină și cele cu motor diesel vor fi interzise în Marea Britanie după 2040.

Ce vor fi simțind, acolo unde se odihnesc, Rudolf Diesel și Karl Benz? Progresul tehnologic din secolele XVIII și XIX a coincis cu o înflorire a libertății și a democrației, cele două fiind consecințe directe ale primului. În această perioadă au apărut vaporul cu aburi (Robert Fulton în USA) sau locomotiva cu aburi (Robert Stephenson în Anglia). Pe acea vreme guvernele din America, Anglia sau Germania nu erau preocupate să interzică vasele cu pânze sau să forțeze adoptarea navigației cu aburi. Totul era condiționat de mecanismul economiei de piață, iar inventatorii erau integrați în acest fenomen.

Secolul XX și, mai ales, actualul secol XXI sunt marcate de pătrunderea în domeniul economic a dogmatismului „religiei statiste” al elitelor politice și intelectuale, care fasonează discursul politic. Competiția militară dintre SUA și URSS în timpul războiului rece a fost dublată de una tehnologică. Rușii au trimis primul om în spațiu, primul satelit. Americanii au trimis primul om pe lună. Dar această competiție tehnologică spațială nu avea o miză economică. Era o luptă pentru imagine. Partea proastă pentru economie a început când dogmatismul ideologic a început să își spună cuvântul și în acest domeniu.

În anul 1970 președintele Nixon a înființat Agenția pentru protecția mediului, EPA, un nume cu rezonanțe nu prea plăcute la noi. În prezent această agenție în USA are peste 15.000 de angajați.

Încet, încet s-a format un mecanism, care, prin drenarea banilor publici în diverse programe de cercetare cu destinație specială și acordarea unor granturi către diverse fundații, a alimentat o mișcare care a reușit să frîneze folosirea energiei convenționale, a influențat publicul consumator, care a acceptat birurile pe consum, sub formă de accize, certificate verzi, și altele asemenea, și a intimidat politicienii. Ceea ce nu este prea greu, la urma urmei.

Așa se explică această decizie a guvernului britanic, într-un moment când gazele americane rezultate din forarea prin fracking sunt pe cale să elibereze Europa din „robia” Gazpromului.

Nu întâmplător prețul la pompă este în USA (la data curentă 31 jul 2017) 0.69 USD/l iar în UK peste dublu, 1.4, iar țara noastră 1.10 http://www.globalpetrolprices.com/gasoline_prices/ . Diferența o reprezintă taxele și accizele. De aici se văd și decalajele în dinamica economică.

Guvernul conservator britanic și-a însușit această viziune „verde” care îi întunecă luciditatea. Prin renunțarea la combustibilii convenționali, vor dispărea și aceste resurse financiare, obținute din taxarea benzinei și a motorinei la pompă. Mai mult, vehiculele electrice vor trebui subvenționate.

Lansarea pe piață a lui Tesla model 3 https://eresearch.fidelity.com/eresearch/evaluate/news/basicNewsStory.jhtml?symbols=TSLA&storyid=201707300908MRKTWTCHNEWS_SVC000083&provider=MRKTWTCH&product=NEWS_SVC&sb=1  la un preț estimativ de 35.000 USD presupune un rabat (subvenție) de șapte mii cinci sute de dolari pentru cumpărător. Deci contribuabilul, care nu își permite acest vehicul, va plăti pentru extravaganța unui cumpărător care vrea să fie cool, sau chic, sau la modă.

Folosirea integrală a mașinilor electrice, care vor trebui subvenționate !!, va produce un alt dezechilibru. Este vorba de rețeaua națională de distribuție care va fi suprasolicitată la orele de vârf. Renunțarea la energia ieftină, cărbunele și atomul va forța importurile de energie și în acest fel apare dependența energetică într-un domeniu strategic.

Ce dovedesc aceste fapte ? Că politicienii de orice culoare și orice nație cedează ușor în fața diverselor grupuri de presiune. Miza o repezintă puterea, influența și banii. Exemplul cel mai elocvent a fost oferit recent în cadrul întâlnirii grupului celor douăzeci, G20 la Paris. Principalele țări europene laolaltă cu massmedia, au făcut presiuni mari pentru a-l readuce pe președintele Trump înapoi în țarcul din care a ieșit și unde a fost băgat de Obama. De fapt acest acord este o imensă schemă de redistribuire și de alocare cu dedicație a resurselor, după modelul ajutorării țărilor din lumea a treia.

Se știe că aceste fonduri au ajuns la dictatorii și clicile care îi înconjoară. Cât privește țări ca India sau China, acestea au semnat ca să fie și ele în rând cu lumea fără însă a se angaja cu ceva.

Folosirea automobilelor electrice trebuie să urmeze un curs normal, evoluția firească a progreselor în cercetarea tehnologică, care să  le facă compatibile cu cerințele pieței. Forțarea notei prin reglementări și subvenții violează principiile pieței și ale bunului simț

Există desigur și metode banale de protecție a mediului în orașele mari. Una din acestea este incurajarea folosirii transportului în comun mai ales în zonele centrale. De asemenea folosirea transportului pe șine, așa cum se face în tranzitarea Elveției. Dar acest lucru se poate face și în mediul urban, construind terminale care să aducă vehiculele auto până în preajma destinației din marile orașe, precum și interzicerea construirii de hipermaketuri în mijlocul orașelor, tocmai pentru a nu se intra cu vehiculele grele de transport.

Dar marile decizii legate de reglementări, standarde și protecția efectivă a mediului nu poate fi lăsată în seama agențiilor statului. Un exemplu la îndemână îl oferă abuzul grosolan comis la primăria Iași prin tăierea teilor de pe Ștefan cel Mare. Ce a făcut agenția pentru protecția mediului ? Absolut nimic. Doar cetățenii care s-au organizat și s-au revoltat, au reușit să răstoarne o treabă urâtă, clocită de primar și acceptată tacit de consilieri.

Politicile publice în legătură cu mediul trebuie să se armonizeze cu cele economice. Este de înțeles că mediul trebuie protejat, pentru a proteja sănătatea publică. Dar în țara noastră agențiile guvernului au devenit doar o rotiță într-un mecanism care protejează interesele economice ale celor care jefuiesc pădurile și poluează aerul. Ele acționează la comandă politică și se reped ca niște dulăi doar asupra celor care nu răspund la comenzi. Pe de altă parte subvenționarea în producerea energiei „verzi” ca și în producerea automobilelor electrice încurajează o redistribuire, pe sub masă, a bunăstării, unor agenți economic, băieți deștepți, care sunt gata să încurajeze toate fanteziile birocraților din guvern, dacă le iese oarece câștig.

Acest lucru se întâmplă peste tot și în toate domeniile. În cazul de față, vorbim despre industria automobilelor și energetică. La fel este valabil și în cazul sănătății, cum am văzut în trecut și vom mai vedea și-n viitor, în serviciile de sănătate și cele de asigurări. Dar în toate situațiile cel mai păgubit este cetățeanul corect care își plătește impozitele, trăiește în limita posibilităților, și în afară de aceasta mai este și jignit pentru că este insensibil la nou.

Charlie Gard, sau despre noi și sistemul public de sănătate

Autor: Cornel SARANCI

health-topic-image

Sistemul public de sănătate din Marea Britanie (NHS) este unul din cele mai citate din lume, atunci când este vorba despre o reformă în sănătate cum a fost cea din SUA, Obamacare din 2010. El a fost instituit după război și funcționează după principiul single payer, adică este alimentat prin taxele impuse contribuabilului. Spre deosebire de Canada, unde statul contractează furnizori privați de servicii, Marea Britanie furnizează în sistem de stat și serviciile, adică spitalele și personalul sunt ale statului. Dar NHS a câștigat o nedorită publicitate în acest an, alături de justiția britanică și cea a UE.

În data de 11 aprilie un judecător de la Înalta curte i-a înștiințat pe părinții lui Charlie Gard, un băiețel de 11 luni suferind de o maladie genetică rară, că doctorii spitalului Great Ormond Street îl vor deconecta pe copil de la aparatele care îl țin în viață.

Dar drama începe din momentul în care părinții, încurajați despre rezultatele unor cercetări medicale în SUA întreprinse de Dr Michio Hirano, au început să strângă bani pentru tratament. Au reușit să strângă 1.3 milioane £, dar toate instanțele de judecată britanice, la cererea medicilor de la spitalului londonez, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au decis că este în interesul copilului să moară „cu demnitate.”

Bătălia juridică a fost însoțită de una mediatică. Președintele Trump s-a oferit să sprijine financiar cauza copilului și tratament în SUA. Congresul american a oferit cetățenie dublă. În fine, Vaticanul după ce a susținut prin Arhiepiscopul Vincenzo Paglia, președintele Academiei Pontificale pentru Viață decizia Curții europene, a revenit prin vocea sa cea mai inaltă, papa, care a decis să stea alături de părinți.

În final Justiția britanică s-a impus. Timpul a trecut iar fereasta optimă pentru tratament s-a închis, iar soarta copilului a fost pecetluită. Nu vom ști niciodată dacă doctorul din SUA ar fi reușit o minune medicală. În schimb am aflat, sau am primit confirmarea unor presupuneri.

Statul, prin intermediul sistemului său public de sănătate, prin justiție, îi tratează pe cetățeni ca pe sclavii de pe o plantație, care nu au voie să plece decât atunci când vrea mușchii săi, adică odată cu moartea.

Este de înțeles interesul medicilor de la spitalul Great Ormond Street pentru decuplarea copilului de la aparat. Îngrijirile medicale sunt scumpe, iar cheltuielile NHS au crescut exponențial în istoria sa, de la circa 12 miliarde£ în 1948 la circa 140 miliarde £ în 2015. Dar mirarea, stupoarea și revolta este provocată de încăpățînarea de a nu accepta o solicitare profund de înțeles din partea unor părinți de a alege tratamentul pentru copilul lor, mai ales că nu costă nimic Statul.

Absurdul situației depășeșește până și pe cel din sistemul nostru medical. Nu că acesta ar fi mai bun, dimpotrivă. Dar ceea ce depășește puterea nostră de înțelegere, de români, este aspectul ideologic al problemei. Noi românii suntem cinici și nihiliști și cam păgâni. Dar avem un simț practic, al tranzacției. Și englezii sunt un popor practic. Dar în acest caz se vede influența ideologiei de stânga cu care a fost impregnată generația tânără și matură de medici din Marea Britanie și nu numai. Închinarea la zeul științei și la atotputernicia Statului a fost dublată de invidia și disprețul cu care europeanul tratează tot ce vine din „state”.

Ineficiența sistemului de sănătate public  britanic și nu numai, apare doar atunci când vezi marea cerere de personal medical, medici și asistente. Diferența este acoperită, se știe, cu cei veniți din România, Polonia, Bulgaria și fostele colonii, India, Pakistan, Bangladesh, etc. Unde au dispărut medicii britanici? În sistemul privat și în ”state” unde sunt plătiți bine.

Și ajungem la întrebarea, de ce pleacă medicii și asistentele din România? Din același motiv.

La fel ca și educația, sănătatea merită o abordare separată  și cuprinzătoare. De altfel amândouă au multe trăsături comune și au o importanță capitală pentru existența unei națiuni.

Desigur, nemulțumire, este un cuvânt nepotrivit pentru sentimentul părinților lui Charlie despre sistemul public de sănătate din țara lor. Dar care ar fi nemulțumirile românilor în legătură cu sistemul lor de sănătate de stat? Cu siguranță, fiecare român a făcut cunoștință cu acest sistem, prin experiența proprie, sau a unei rude apropiate, sau măcar a unui coleg sau prieten.

Dar nemulțumire, în mod intenționat sau nu, este un cuvânt ca un numitor comun. Doar potențialii pacienți sunt nemulțumiți? O, nu!  Medicii, asistentele, sindicatele, guvernul, toți sunt nemulțumiți.

Vinovat este sistemul. Sistemul care va să zică trebuie tras la răspundere, trimis în judecată  și condamnat, și trimis după gratii. Dar dacă este condamnat cu suspendare, ca doctorul ortoped de la spitalul de recuperare din Iași, sau scrie vreo câteva cărți de specialitate, ca Voiculescu, ai? Ce-i de făcut, vorba lui Lenin?

A blama un principiu, un concept, fără a vedea cauzele, este o modalitate șireată de a expedia o problemă și a aștepta rezolvarea sa la calendele grecești.

De unde vine slăbiciunea sistemului medical de stat din România și de aiurea? Vom încerca un răspuns cu un exemplu cotidian de aici și altul de pe alte meridiane.

Dacă în timpul comunismului nu se auzea un claxon pe stradă, pentru că în marile orașe claxonatul era interzis, acum una din cuceririle democratice este claxonatul. Dar în acest concert al claxoanelor se impune ca o regină, sirena mașinilor de salvare. De ce atâtea salvări pe stradă? Pentru că în Iași, spre exemplu vin salvări din județe limitrofe Neamț, Bacău, Suceava, Botoșani, Vaslui sau din localități rurale. De ce vin de la distanțe atât de mari? Pentru că acolo nu există aparatură și medici specializați. Dar de ce nu există aparatură și medici specializați? Pentru că alocările de resurse se fac centralizat, după criterii politice. Managerii de spital fac parte din clientela politică a partidului stat. În felul acesta fidelitatea și nu competența are prioritate. Medicii capabili n-au decât să devină vasalii sau servii baronilor din sănătate, sau să-și ia  lumea în cap. De unde și penuria de specialiști. Prin așazisele spitale regionale se va adânci și mai mult decalajul deja existent între centru și periferii.

Iar victimele sunt desigur pacienții, de care se ocupă doar presa, familia, firmele de pompe funebre care își freacă mulțumite palmele, și preoții, care îi conduc pe ultimul drum. Numărul de domni și doamne Lăzărescu va crește la nesfârșit devenind o etichetă indelebilă pentru sistemul nostru public de ”sănătate”. Desigur, o altă cauză a acestei tragedii publice o reprezintă și formarea profesională și (in)umană în celebra școală medicală din România cu propria sa corupție, sau mafie. Dar acest subiect trebuie abordat separat în cadrul educației.

Un alt exemplu la care făceam referire în legătură cu sistemul public, este așteptarea. În perioada când se dezbătea adoptarea legii sănătății publice în SUA, faimoasa de acum Obamacare, cititorii presei din SUA și Canada speculau pe seama perioadei de așteptare pentru o operație care va începe odată cu adoptarea legii în SUA.  În Canada acest timp a ajuns la 20 săptămâni în 2016, stabilind un record, http://www.ctvnews.ca/health/healthcare-wait-times-hit-20-weeks-in-2016-report-1.3171718 . Potrivit studiului amintit, durata s-a dublat față de începutul peioadei de monitorizare, anul 1993. Unde se vor duce americanii sătui de așteptare pe listele de programări? Probabil la sud de Rio Grande, în Mexic.

Românii știu foarte bine, că în ciuda asigurărilor medicale pe care le plătesc, vor trebui să meargă la spital cu medicamente, injecții, mâncare, după caz, și bineînțeles, bani, după obiceiul pământului.

De ce „se duce la vale” sistemul public de sănătate? Pentru aceasta să luăm iarăși două exemple.

Înainte de anii 80 existau în România case de nașteri la țară, unde femeile nășteau sub asistența unor moașe, și a medicului după caz. O dată cu înăsprirea controlului sarcinilor, nașterile au fost mutate în maternități pentru a fi controlate mai ușor de către Securitate. Dar în acest fel a dispărut și o calificare, specializare, precum și o facilitate pentru femeile de la țară. Pe de altă parte medicii de dispensare, acum medici de familie, au transferat o bună parte din competența lor, prin renunțare la practicile elementare, spitalelor, unde sunt tratate la camerele de urgențe și cele mai banale probleme. Din acest motiv, acestea sunt asediate 24 de ore pe zi de tot felul de urgențe, mai mult sau mai puțin reale. De ce au renunțat medicii de familie la practică?

Iubitorii de literatură au citit poate romanul extrem de popular al lui Warwick Deeping, Sorrel și fiul. Colegul chirurgului Christopher Sorrel nu a reușit să ajungă într-un spital, ci și-a făcut un cabinet privat la țară. Dar aici trata direct ”mici” probleme prin intervenții chirurgicale mai simple, inclusiv punerea în ghips  a unei mâini fracturate a unei fetițe, după ce a făcut o radiografie în laboratorul propriu. Acțiunea se petrecea acum aproape o sută de ani, după primul război mondial! Ca să vedeți unde duce progresul! Acum medicii de familie fac doar trimiteri.

De ce au pierdut medicii curajul de a practica individual medicina? Unul din răspunsuri este transformarea dintr-o profesiune individuală, liberală, într-una ”corporatistă”. Spitalele au devenit gigantice, asemenea unor CUG-uri de pe vremea odiosului. Se dorește o rezolvare completă și complexă, a se vedea așazisele spitale regionale, dar singurul rezultat palpabil este centralizarea, în spatele căreia stă lupta pentru putere în cadrul sistemului precum și cea politică de control asupra libertății individului de a-și alege tratamentul, medicul și sistemul de sănătate, la urma urmei.

Aceeași luptă pentru putere care a stat și în spatele acestei „Cronici a unei morți anunțate” a lui Charlie Gard. Dar autorul nu este prozatorul Gabriel Garcia Marquez, vezi romanul, ci birocrația din sistemul public de sănătate și din justiție.

Cu România la psihiatru

Autor: Cornel SARANCI

depresia-pariu-intre-viata-si-moarte

Depresia afectează mai mult de 17 milioane de oameni în SUA și este de multe ori denumită „gripa” psihiatriei. Un psihiatru american relata că i-au trebuit mai mult de trei ani pentru a face pe o femeie de 95 ani să renunțe la dependența de somnifere, după ce le luase timp de 65 de ani. Lipsa somnului este unul dintre simptomele depresiei. Din acest motiv industria farmaceutică câștigă bani frumoși vânzând „pastile de dormit”. Iar psihiatrii au intrat și ei în afacere încurajând într-un fel sau altul această dependență. Și românii, potrivit unor estimări, sunt pe această cale. Unul din zece români suferă de depresie. Pe lângă lipsa somnului, depresia este asociată în general cu lipsa de poftă de viață, cu nefericirea, cu un sentiment al vinovăției, cu auto blamarea pentru diverse vini imaginare, sau dacă vreți, cu lipsa stimei de sine.

Poate sună ciudat, dar această boală care este obiectul de activitate și studiu în psihiatrie și psihoterapie, este într-un fel o boală socială, sau națională. Nu doar pentru noi, din fericire. Viața regnului animal, a mamiferelor și a păsărilor în special, se împarte între starea de veghe și starea de odihnă, somn. Una se completează cu cealaltă. Starea de veghe este asociată cu activitățile care întrețin existența, munca, ingineriile financiare, sau prada, în cazul animalelor răpitoare, iar somnul, odihna,  regenerează organismul.

Din această perspectivă putem face un paralelism, poate nu întru totul forțat între liberalism și socialism.

Liberalismul clasic pune accentul în primul rând pe virtuțile mâinii invizibile a pieței, care face ca alocările de resurse să se facă după criterii strict economice. În felul acesta sunt apreciate, de către consumatori, mărfurile de calitate. La fel sunt apreciați și cei care le produc. Ce nu este dorit de piață este eliminat. Se face în acest fel o selecție și o realocare a resurselor. S-ar putea obiecta, și chiar se susține sus și tare, că piața merge după o lege a junglei. Dar, ca să îl parafrazăm pe Churchil, piața este un sistem economic prost, dar cel mai bun pe care l-a inventat omenirea până acum. Libertatea, la care aspiră toate ființele și toate popoarele, nu a putut fi atinsă decât printr-un progres continuu al omenirii pe calea tehnologiilor de producție, dar și al bunăstării mai mari pe care a adus-o. Libertate în egalitate, adică egalitatea șanselor, spune liberalismul. O egalitate mai mare, spun socialiștii. Câteva secole de progres continuu economic și social, de la renaștere până în sec XIX adus de liberalism, au pălit în fața supralicitării făcute de socialiști cu formula unei mari egalități, cu trecerea din imperiul necesității în cel al libertății.

Socialismul a dominat autoritar viața politică, economică și socială a ultimului secol și jumătate, demonstrând, în ciuda ororilor și dezastrelor economice comise de rudele sale de sânge, nazismul, comunismul și fascismul, că oamenii (alegătorii) sunt ființe profund iraționale și gata să o ia de la capăt pe „Drumul spre servitute”.

Și aici intră din nou în scenă somnul. Starea de veghe este profund „antipatizată” de oameni; de la discipolii lui Isus care s-au lăsat surprinși de somn pe Muntele Măslinilor până la somnul care îl cuprinde pe școlar când are de făcut lecții. Tot despre somn vorbește și eroul principal din Ghepardul, principele Fabrizio Salina. „Somnul…. somnul este ceea ce vor sicilienii, și ei îl vor urî pe cel care va dori să-i trezească, chiar și pentru a le aduce cele mai frumoase daruri”.

Socialismul în faza sa post ideologică și post totalitară apelează la somn, hipnoză, la fel ca în tratamentul psihiatric. Dar spre deosebire de faza totalitară, când  oponenții erau internați cu forța în clinicile psihiatrice, acum tratamentul este mult mai „soft”.

Statul se oferă, galant, să se ocupe de fiecare individ și de problemele sale. Educația, sănătatea au devenit monopolul său. Copiii sunt luați din grija părinților de la vârste tot mai fragede. Clasa 0 este ultima invenție. Individul a fost, asemenea lui Mowgli din filmul Cartea Junglei https://www.youtube.com/watch?v=J-pFfE4RFUU , legat fedeleș  de coada încolăcită a șarpelui Kaa, care îi „aplică un tratament hipnotic” înainte de „a-l servi la prânz”.

Oniricul, pastila de somn, face parte din farmacopeea ideologiei socialiste. La fel ca în cazul femeii care a luat pastile de somn timp de 65 de ani, cura de dezintoxicare pentru poporul român în perioada posttotalitară este foarte anevoiasă și necesită multă voință. Stima de sine, sau mai bine lipsa sa, este o problemă nu doar în plan individual ci și la nivel colectiv.

Se susține că stima de sine este adusă de recunoașterea valorii individuale, de bogăție, de frumusețe, inteligență, de dragostea celor din jur, de avere, sau realizare profesională. Dar cazuri celebre reale, sau romanești, contrazic această susținere. Să ne gîndim doar la Marilyn Monroe sau Anna Karenina. Popoare mari și puternice precum americanii, rușii sau nemții sunt și ele nefericite, fiecare în felul lor, cum spunea Tolstoi despre familii. Corectitudinea politică la americani, sau inducerea vinei colective  la nemți sunt binecunoscute. Iar relativismul postmodern este cancerul civilizației europene.

Stima de sine este ceva la îndemâna săracilor ca și bogaților. Ea se obține prin înlăturarea acelor așanumite distorsiuni cognitive induse sau autoinduse. Sentimentul lipsei de valoare la români este în contrapondere cu protocronismul care a supraviețuit epocii de aur a comunismului.

Cum putem scăpa din acest lanț al depresiei naționale? Socialismul cu față umană prezent în întregul establishment politic european și românesc ne propune diverse pastile de somn. Acestea ne „ajută” să trecem de perioadele de criză, sau să le amânăm. Bursele pentru masterate și doctorate amână intrarea tinerilor pe piața muncii, ceea ce le amână anxietatea unui viitor incert. La fel și cazul facultăților care produc viitori șomeri cu diplomă. Vedem cu toții acest fenomen, profitabil pentru unii, dar suntem hipnotizați și imobilizați precum micuțul Mowgli de către Kaa, șarpele. Politicieni de la începutul anilor nouăzeci sunt reciclați prin mai multe partide, dar privim somnambuli.

Starea de veghe este obositoare, și provoacă disconfort, dar este singura care ne ține în viață. La fel ca în perioada de pregătire a unui examen, „veghea” în fața abuzurilor în politică sau justiție ne ajută să ne menținem în viață ca popor.

Ajungerea la nivelul stimei de sine la nivel național, ca și individual se realizează în două etape. Prima, este recunoașterea acestor distorsiuni cognitive. A doua este lupta cu aceste distorsiuni, un „judo verbal”, un discurs politic alternativ. Distorsiunile sunt în primul rând așa numitul discurs politic oficial național, pe care îl auzim la diverse parastase sau sărbători și unde întâlnim aceleași personaje. Școala a fost înhămată direct în acest mecanism de manipulare public. Primul pas pe care îl putem face este construirea unui zid de apărare în fața sistemului public de educație. Și aceasta începe cu autoeducarea noastră individuală, cu timpul pe care îl acordăm copiilor atunci când îi avem lângă noi. Deseori vezi mame sau bunici care, pe drum spre școală, vorbesc la telefon cu diverse cunoștințe răpind copilului puținul timp pe care l-ar putea împărți. La întoarcerea de la școală, în loc de conversație cu părinții, copiii sunt instalați în fața tabletelor care se găsesc pe scaunul din spate al mașinii. Transmiterea valorilor pe care le avem nu se poate face fără un mic sacrificiu de timp. Recâștigarea spațiului pierdut de individ în raport cu statul  se obține doar pornind de la nivelul individual și al familiei.

Dar lucrul acesta l-a înțeles și statul, care a căpătat controlul asupra individului, punând monopol pe educație și așa zisa sănătate publică. Iar când se află în criză încearcă să ne adoarmă cu „vă mai dau o sută de lei” ca Ceaușescu pe 21 decembrie, sau cu o mini vacanță de Sfânta Maria ca Dragnea.

Pentru a scăpa de „pastilele” statului trebuie să facem la fel ca  Nașul din filmul (Cu nașu’ la psihiatru) interpretat de Robert de Niro. Acesta și-a găsit un terapeut pentru a-și rezolva problemele cu depresia. E drept, terapeuții sunt scumpi, dar te ajută să scapi de pastile. Și noi avem nevoie de terapeuți. Pentru aceasta e nevoie să ne rugăm pentru preoți și educatori buni și să ne ocupăm mai mult de copiii noștri.

 

Condurii lui Udrea și bordurile lui Chirica

Autor: Cornel SARANCI

Pavaj_cu_glod_Nicolina_2
Sursa foto: http://www.bzi.ro

Vă veți mira (stimate) domnule primar de ce am ales această metodă cam neortodoxă, de abordare. Este o combinație între o scrisoare deschisă și un  articol, sau postare pe blog. Motivul este că doresc să le alung plictiseala intelectualilor bibliofili de la diferite inspecții și inspectorate din muncipiul dvs, pe care l-ați adjudecat cu o majoritate zdrobitoare într-un singur tur de scrutin. De asemenea mă adresez în egală măsură și liderilor de opinie din media din aceeași urbe, o fostă posibilă capitală culturală a Europei.

Dar ce legătură există între bordurile, mai bine zis pavelele cu care au fost „tapetate” trotuarele târgului Ieșilor și condurii acestei doamne? În urmă cu câțiva ani, după o inundație, se spune, nu știu cât este de adevărat, că Elena, doamna (Udrea) ar fi trimis ca ajutoare niște cutii cu pantofi cu tocuri fuck me heels, scuzați expresia, din ăia de care purta și protejata fostului mentor al dvs. în politică. Cât de utili erau acești pantofi pentru femeile care trebuiau să înoate prin noroi nu este greu de judecat. La fel cum sunt utile și pavalele care au fost înșirate prin tot orașul.

Nu știu dacă aș fi făcut publică o intenție de a adresa această problemă, dar un fapt mi-a atras pur și simplu revolta prin sfidarea bunului simț și al banului public. În urmă cu câteva zile a început campania de primăvară la pavele. Pe strada Luca Arbore, în apropiere de bariera BJATM este ridicată o bisericuță de lemn. Alături a început ridicarea construcției definitive a bisericii. Anul trecut s-a realizat, prin intervenția cuiva, asfaltarea trotuarului ce trece prin fața bisericii, dar s-a continuat și pe aleea Canta. S-a turnat un covor asfaltic, numai bine pentru a se circula decent, elegant chiar. Dar, surpriză, surpriză. Iată că zilele astea apar băieții minunați cu pavelele lor. Adică peste asfaltul care arăta mai mult decât ok!!!- venim noi cu pavelele, ați înțeles ideea, că nu e greu de explicat.

Oamenii, ca modovenii, molcomi și fără griji. Dar dacă stăm strâmb și judecăm drept, să ne întrebăm până unde poate să meargă această risipă strigătoare la cer? Dacă cineva cumpără o casă și nu-i convin finisajele, este liber să dea jos gresia, faianța, parchetul, varul de pe pereți, chiar dacă arată ireproșabil. E dreptul omului să facă ce vrea cu banii săi. Dar aici e vorba de bani publici. Se spune la tot pasul că e vorba de bani europeni. Chiar, de unde vin banii pentru pavele? Și chiar dacă ar fi europeni, vă imaginați că noi nu contribuim pentru acești bani? Desigur, pensionarii, sau cei cu venituri mici, printre care să știți că mă număr și eu, sau chiar cei cu venituri mari, nu par că le pasă. Iar politicienii mizează pe acest fapt.

Problema pavelelor se descompune de fapt în mai multe subprobleme: una tehnică-inginerească, una economică, una de siguranță pentru construcții și utilizator, și una privitoare la mediu.

Să le privim în treacăt.

Problema tehnică se referă printre altele la respectarea sistematizării verticale. Să lămurim puțin acest aspect pentru că se pare că lumea, cei care execută, cei care gestionează fondurile, cei care „beneficiază” și cei care ar trebui să fie responsabili tehnici cu execuția, nu știu despre asta. Sau nu le pasă. Atunci când au fost proiectate blocurile, și amenajarea spațiilor verzi, a trotuarelor, s-a ținut cont ca pantele terenului amenajat să permită îndepărtarea apei pluviale dinspre construcții spre locurile de colectare, guri de cămine de scurgeri, aflate de regulă la marginea carosabilului. Deci apa se scurge dinspre clădire, traversează trotuarul și ajunge la acest cămin. Aceste cote (niveluri) nu sunt „negociabile” adică nu pot fi modificate peste vreme. Prin amenajarea acestor pavele cota trotuarelor a fost modificată, a fost ridicată cu o diferență rezultând din grosimea stratului de nisip (vreo zece centimetri în realitate) plus grosimea pavelei, în total cam 16-20 cm. În felul acesta se formează un prag, un adevărat baraj în calea scurgerii apelor pluviale și din topirea zăpezii. Această apă se infiltrează pe lângă fundațiile blocurilor și va ajunge în subsol. La fel va păți și părintele de pe Luca Arbore la biserica sa. O altă problemă cu apa este că prin acumulare se formează adevărate lacuri în parcările amenajate la cota fostelor trotuare. Mașinile zac în apă după ploi, iar șoferii trebuie să își pună cizme de cauciuc sau să își suflece pantalonii, vezi parcarea de lângă fostul club 20. De asemenea apa poate să intre în acele magazine sau farmacii care și-au pus cota zero în funcție de cota trotuarului preexistent, vezi strada Gării și în alte locuri.

Să trecem la problema economică. Nu facem acum un calcul, deși va trebui făcut unul comparativ, musai, și îl voi face. Să privim doar consumul de manoperă și materiale. În cazul așternerii unui strat subțire de mortar asfaltic pietonal, se consumă doar asfaltul (nisip, filer, bitum, și un strat de amorsă) fabricat la stație plus manopera de așternere, care este mecanizată în mare parte. Nu se transportă la fața locului decât asfaltul. În cazul pavelelor se fac adevărate depozite de materiale la fața locului: nisip, pietriș, borduri, pavele-cheltuieli mari de transport, plus intrarea în oraș cu vehicule grele. Consumul de materiale rezultă din borduri, stratul de poză de nisip, care ajunge după cum am văzut la vreo 10 cm deși nu e cazul, plus pavelele. Mai adăugăm bordurile și fundațiile de beton ale acestora. Manopera este cea mai costisitoare. Se adaugă vibrarea. Dar problema apare după darea în exploatare, când pavelele încep „să lucreze” adică să apară denivelări. Căci aceasta e regula și nu excepția. Exemple, gârlă. Vezi doar așa-zisa pistă de cicliști de pe malul Bahluiului. Dacă vom face un calcul economic vom vedea diferențe însemnate.

Problema de siguranță se referă la rugozitatea pavelelor (coeficientul de frecare), înclinarea transversală a trotuarelor și pragurile care se formează la așa-zisa racordare cu trotuarele sau aleile din cartiere, care au rămas fără pavele. Panta transversală ar trebui să nu depășească unu la sută, cât să se scurgă apa. În realitate este cu mult mai mare, cam patru la sută, în zona RDS Păcurari și vis-a-vis. Când este polei oamenii pur și simplu patinează de-a latul trotuarului. De asemenea, aceste discontinuități, praguri care ajung până la 20 de cm reprezintă un adevărat calvar pentru oamenii în vârstă, persoane cu handicap, care folosec cârje, despre cei în căruț nici vorbă să poată trece, mame cu copii în căruț sau în brațe. Dar cui îi pasă?

În fine, am ajuns și la mediu. Trotuarele din pavele implică folosirea masivă a materialelor granulare, în special nisip, care conține praf. Acesta este marea problemă. Acest nisip este „vânturat” o dată la descărcarea din basculantă. A doua oară este manipulat la încărcarea în cupa utilajului care îl duce la locul de punere în operă, „locul faptei”. Se mai adaugă în final un strat de nisip care trebuie să pătrundă în rosturi. Nisipul care nu a pătruns în rosturi trebuie îndepărtat, dar de regulă acest lucru nu se face. Vântul și ploile își fac treaba și în final praful, fracțiunea fină, ajunge pe mașini, pe covoarele din apartamente și în plămânii copiilor, bătrânilor și al celor care înghit din nepăsare sau ignoranță această mizerie!

Întrebarea pe care mi-o pun, desigur retoric, este ce fac organele? Ce au făcut și în cazul teilor de pe Ștefan cel Mare. Există vreo autorizație de construcție? Cu siguranță. Dar această autorizație de construcție, la fel ca și pentru orice muritor care vrea să își amenajeze ceva, trebuie să respecte un certificat de urbanism, care la rândul său are și niște prevederi pentru mediu. Sau nu are. Dar și în acest caz, cei de la mediu ar trebui să se sesizeze. Sau așteaptă să îi sesizăm noi. Iacă, o facem acum.

Trebuie să vă spun domnule primar că dacă considerați că această treabă cu pavelele este ok, vă spun că nu este. Și voi încerca, în limita puterilor, să o fac cunoscută tuturor celor care ar trebui să fie interesați: media, autorități de reglementare în construcții, mediu, protecția consumatorilor. Nu că aș aștepta vreo reacție. Dar sunt optimist de felul meu. Voi încerca să „sensibilizez” și protagoniști politici. Mă voi adresa și prietenilor ca „să dea mai departe”. Desigur, problema pavelelor nu este singura care miroase a corupție în acest oraș. Dar este poate cam lăsată la o parte. Ea este însă importantă prin poluarea care o produce și consumul imens de materiale și manoperă. Cu acești bani am putea să începem să ne ocupăm de alte probleme. Spre exemplu de canalizările pluviale, care au ajuns să nu mai facă față ploilor și averselor de ninsoare, cum a fost cea de mai ieri. Dar despre asta cu altă ocazie.

Vă asigur domnule primar de toată sinceritatea și respectul (încă) pentru  persoana și buna credință a dvs.

Capitalismul de stat, sau despre firme mari și oameni mici

Autor: Cornel SARANCI

technology-vs-humanity-

Marii artiști sunt cunoscuți pentru capacitatea lor de a crea un tablou viu, în care personajele secundare au propria lor existență. Romanul Anna Karenina nu este cunoscut doar despre destinul tragic al unei iubiri. Veți găsi aici descrieri unice ale peisajului rustic rus, sau ale vieții sociale. Prințul Stepan Arkadici Oblonski, fratele Annei este exemplul clasic al unei licheluțe. Nu al unei lichele caragialene. Tolstoi îl privește cu un fel de simpatie. Stepan Arkadici este un om frivol, își înșeală soția cu guvernanta, dar totuși un om bun la suflet. Nu se omoară cu munca. Postul pe care îl deține se datorează protecției din partea cumnatului său Alexei Karenin, un om puternic în minister la Petersburg.

    Dar chiar și fără această protecție Stepan Akadici tot s-ar fi descurcat. Dacă Karenin nu i-ar fi fost cumnat, atunci o sută de alte personaje-frați surori, veri, unchi și mătuși i-ar fi dat lui Stiva acest post, sau unul similar, împreună cu salariul de șase mii ruble absolut necesar pentru familie. În ciuda averii considerabile a soției, ei se aflau într-o situație rușinoasă. Jumătate din Moscova și Petersburg îi erau prieteni și rude. El a fost născut în mijlocul celor care erau puternicii acestei lumi. O treime din bărbații din guvern, bărbați mai în vârstă erau prieteni cu tatăl său și îl știau din scutece; o altă treime îi erau prieteni intimi, iar restul erau cunoștințe binevoitoare. Prin urmare, cei care împărțeau binecuvântările pământești sub forma slujbelor, rentelor, acțiunilor, și alte asemenea îi erau cu toții prieteni și nu îl puteau trece cu vederea pe unul de-al lor; iar Oblonski nu avea nevoie să facă vreun efort special pentru a obține un post lucrativ.

Personaje din această categorie întâlnim și în ziua de azi aici și aiurea, în diferite regimuri politice. Marile familii care au dominat scena politică americană, precum Kennedy la democrați, sau Bush la republicani au format adevărate dinastii, care au controlat în măsură mai mică sau mai mare partidele respective. În Franța fenomenul se perpetuează după alte algoritme, dar cu aceleași rezultate. Acest sistem plutocratic are la bază capitalismul de stat, sau crony capitalism, cum îl numesc americanii.

La fel ca și fratele Annei Karenina, oamenii cu relații din ziua de azi migrează din politică în afaceri și viceversa, fără a avea vreo calificare specială în afara cărții de vizită. Fondul Monetar Internațional este o feudă franceză. A plecat Strauss Kahn, a venit Christine Lagarde. Oameni care n-au muncit o zi într-o bancă privată fac politica financiară bancară la nivel mondial. Dar chiar și băncile, în special cele mari, au uitat despre noțiunea de risc. La fel și marile firme industriale din domeniul auto sau aviatic. Cu cât o firmă este mai mare, așa numitele corporații (multinaționale), cu atât ea intră în categoria de importanță strategică pentru economie. În urma falimentului băncii Lehman Brothers care a declanșat recesiunea din 2007-2009 președintele Obama a declanșat așa-numitul TARP (Trouble ASSET Relief Program) sau bail-out, o salvare a marilor firme prin cumpărarea activelor nocive. Așa a fost trecut pe terapie intensivă General Motors, sau Chrysler. În felul acesta contribuabilii au plătit salvarea unor coloși duși până aproape de obștescul sfârșit de niște manageri incompetenți sau nesăbuiți.

Celebrul Yahoo, care de mult este pe ducă, a adus cu surle și trâmbițe pe Marissa Mayer de la Nokia. Doamna respectivă nu a realizat decât un copil, rodul unei iubiri la maturitate, la timona colosului. Prăbușirea a continuat. Iar rezultatul este că femeia de afaceri și-a asigurat aterizarea cu o golden parachute, adică o primă de consolare la plecare de 23 milioane dolari. Asta spune adevărata poveste a eticii din marile companii.

Corporatismul prezent duce mai departe corporatismul medieval și pe cel din perioada fascistă, când s-a aliat cu Mussolini în Italia și Hitler în Germania. Liderii politici le asigură comenzile de stat în schimbul păcii sociale prin angajarea maselor. Această înrudire duce la alienare și promovarea mediocrităților.  La polul opus se află micii întreprinzători, care trag targa pe uscat și se confruntă cu o concurență nemiloasă din partea celorlalte firme de mărime asemănătoare, dar mai ales din partea corporațiilor care beneficiază de relația specială cu statul. Doar în acest fel se explică de ce mari corporații din Statele Unite (Google, sau Wall Streetul) sprijină politicieni de stânga, sau firmele europene dau bani socialiștilor în Franța sau în Italia.

Managementul financiar, indicatorii financiari, analiza datelor financiare-contabile nu mai au nici o relevanță în acest context. În urmă cu mai mulți ani un prieten a fost desemnat să facă parte într-un consiliu de administrație din partea FPS (Fondul proprietății de stat) la o firmă care fabrica beton. Nu era de meserie economist, dar a studiat pe cont propriu contabilitate și alte chestii legate de finanțe. A cerut omul o balanță contabilă și ultimele trei bilanțuri. Din balanță a rezultat clar cum firma lucra în pierdere pentru că avea clienți rău platnici. Printre aceștia se afla și un avocat, vicepreședinte la Camera Deputaților și decan de barou. Își făcea omul vilă, și de, nu era să plătească și betonul. Cifrele au poezia lor, cum însuși poetul-matematician Ion Barbu a descoperit-o. Indicatorii care reies din bilanț ne spun totul despre lichiditatea sau solvabilitatea firmei, despre relația cu furnizorii, și datoriile la stat sau viteza de rotație a stocurilor.

Dar toate aceste lucruri nu au nici o valoare atunci când interesele sunt altele. Omul a întocmit un raport către directorul FPS, managerul a fost schimbat, ce e drept, dar a pus mâna pe telefon și a doua zi curtea a fost plină cu sindicaliști înarmați cu buldozere și excavatoare, basculante venite de pe raza întregului județ. În altă împrejurare omul nostru a fost trimis tot la o firmă falimentară să vadă dacă se mai poate face ceva. A aplicat algoritmul său de analiză și a dat rapid diagnosticul. Firma trebuie închisă fără zăbavă. Directorul FPS a mulțumit și firma a continuat să trăiască liniștită încă vreo douăzeci de ani, adică până azi. Diverși directori s-au îmbogățit între timp, au făcut alte datorii la bănci, au fost păsuiți și tot așa mai departe. De fapt ideea e simplă. Prin nedeclararea falimentului o firmă își continuă existența înghițind bani publici (de la buget) și de la diverse bănci, care au interese, străine de cele ale clienților. Așa a apărut și falimentul Greciei, de exemplu.

Aceste metode de management la nivel micro sau macroeconimic sunt o colaborare între managementul firmei, politicieni și sindicate. Fiecare vine cu capitalul său: managementul asigură coeziunea acestui triumvirat vicios, politicienii asigură marketingul afacerii (adică sperie electoratul cu pierderea locurilor de muncă), iar sindicatele asigură masa de manevră (adică salariații) care blochează străzile (cum s-a întâmplat în 1997 la Craiova, sau Brașov) sau aduc minerii la București, cum s-a întâmplat din 1990 până în 1999. Aceasta e rețeta bolșevică aplicată în 1919 la Budapesta, sau sau în 1923 în marșul asupra Romei. Nimic nou sub soare.

Din nefericire, deși tehnologiile avansează, firea omului rămâne aceeași. Perfecționarea tehnologiilor îl face pe om tot mai dependent de acestea. Confortul a sporit, viața a devenit mai ușoară decât în urmă cu două trei decenii. Omul devine tot mai comod și își asumă tot mai puține riscuri. Devine dependent de rețele, de relații. Nu toți se nasc într-o familie nobilă ca Stiva Oblonski. Și atunci rețelele de socializare compensează acest handicap. Valoarea profesională contează mai puțin dacă ai undeva un prieten care să îți facă intrarea. Firmele multinaționale profită la maximum de mariajul neoficial cu statul stabilind politicile salariale la un preț cât mai convenabil, și de șomajul mult mai ridicat de pe piața europeană decât în SUA.

Dar cel mai grav lucru provocat de prezența multinaționalelor în România îl reprezintă comportamentul etic al acestora. Contractul dezastruos încheiat de statul român cu firma Bechtel a reprezentat o pilulă amară pentru cei care credeau în virtuțile capitalismului. La rândul lor, mulți dintre patronii firmelor mici și mijlocii își asigură supraviețuirea cotizând. Statul, prin intermediul diverselor sale tentacule își bagă nasul în afacerile oamenilor prin cele mai diverse metode. Un alt prieten, care are o firmă în proiectare, îmi povestea cum a venit un inspector de la inspectoratul în construcții ca să îi solicite o sponsorizare pentru un eveniment organizat de către eternul partid la putere, adică înțelegeți despre care partid. Omul l-a trimis la plimbare. Dar asta înseamnă un risc. Orice verificator de proiecte e supus periodic examenelor de autorizări, și alte alea. Iar pâinea și cuțitul se află în mâna acestor inspectori și alte specimene din aceeași clasă.

Cine poate să rupă această vrajă care se bazează pe frică? Oamenii care au ajuns la un anume prag. Frica o poți învinge la douăzeci de ani, la patruzeci de ani sau la șaizeci de ani. Niciodată nu e prea târziu. Frica se bazează instinctul de conservare, de supraviețuire, de păstrare a modului de viață. Iar agresorii, tocmai pe aceasta mizează. Prietenul căruia îi place contabilitatea este un rebel și idealist în felul său. Este un singuratic. Îi plac filmele western de colecție cu John Wayne, Clint Eastwood, Gary Cooper, Charles Bronson. Poate din cauză că personajele din aceste filme sunt oameni antisistem, adică niște rebeli. Erau și ei un fel de Davizi care se lupta cu Goliatul corupției din vestul sălbatic.

Tradiție vs modernitate sau despre raportul între centru și ”periferie”

Autor: Cornel SARANCI

7_192016_b3-llos-brexit-flag8201

UE a făcut prima mutare în divorțul său cu Britania, încercând o manevră de intimidare: Spania va avea cuvântul hotărâtor în ce privește viitorul Gibraltarului (teritoriu britanic). Dar UE uită că britanicii nu se lasă intimidați, așa cum nu s-au lăsat intimidați nici în 1982, când guvernul juntei militare a generalilor de la Buenos Aires au ocupat insulele Flakland (în Atlanticul de Sud). Ce a urmat se știe. Războiul a fost declarat pe 2 aprilie. Britanicii au trimis o flotă care a străbătut o distanță de 16000 km. În zece săptămâni argentinienii s-au declarat învinși. Dar acest fapt spune multe despre felul în care negociază britanicii situațiile la masa tratativelor și pe câmpul de luptă. Pe de altă parte, UE aduce cu imperiul roman în faza sa de apus. Granițele sunt penetrabile. Dincolo de acestea puterile dușmane, Rusia lui Putin, Iranul mulahilor, devin tot mai sfidătoare. Apărarea este lăsată în baza barbarilor venetici americani, care spre deosebire de cei de pe vremea Romei, fac voluntariat, adică vin cu mâncarea și cu armele de acasă.

Ce a urmat după căderea imperiului roman? Triburile migratoare au intrat în fostele provincii. Au apărut germenii viitoarelor state. Dar a fost un proces lung. Dezmembrarea imperiului a însemnat în primul rând desființarea comunicațiilor. Faimoasele drumuri romane, au rămas de izbeliște ca și drumurile noastre de astăzi, pentru că nu mai avea cine să le întrețină. În locul lor au apărut drumeagurile care legau castelele nobililor locali de târguri, mori, mănăstiri, locuri de închinare. Puterea administrativă a Romei, moștenirea sa juridică și culturală a fost preluată de Biserica romană, care a purtat-o timp de secole până ce puterea civilă a reușit să își intre din nou în atribuții.

În tot acest timp, alături de biserică, steagul a fost ținut sus de către comunitățile locale. Ghildele (breslele de meșteșugari), comunitățile mănăstirești, negustori, bancheri, au închegat viața locală și încet încet au pus pe picioare Europa. Călugării franciscani au parcurs în mai puțin de un veac de la întemeiere distanța din Italia până în Anglia. Roger Bacon, supranumit Doctor mirabilis este unul din cei mai cunoscuți franciscani englezi. La rândul său un alt franciscan din sec XV Luca Pacioli este părintele contabilității.

Comunitățile de frați călugări au întemeiat faimoasele universități europene, din sudul Italiei până în Anglia. Iar ghildele germane stau la baza succesul industriei și meșteșugurilor în Germania până în ziua de azi. Băncile și bursa sunt tot o invenție din sudul însorit care și-a găsit cea mai bună exprimare în City-ul londonez.

Dar care a fost rolul țăranilor în această epopee care a durat până în preajma zorilor modernității? Țăranii liberi au avut propriile lor comunități. În ciuda distanțelor geografice mari și a defazării în timp, de ordinul a sute de ani, povestea lor rămâne cam aceeași. Țăranii saxoni din sec V care au debarcat în Anglia trăiau în comunități de zece-treizeci de familii și viața lor era administrată de o adunare (moot) care se ținea sub un copac bătrân și unde se judecau pricinile. În sec XVII în Neamul Șoimăreștilor (pe râul Răut în apropiere de Nistru) conducătorul răzășilor era un vataman (un fel de primar). Răzășii erau oameni liberi. Ei au câștigat dreptul de a deține pământuri în devălmășie, ocine, prin serviciile pe care le-au adus pe câmpul de luptă domnitorilor moldoveni. Și în Amintiri din copilărie putem vedea că viața țăranilor din Humulești era tot o viață de comunitate, în care toată lumea se cunoștea.

Modernismul și revoluția industrială a produs o migrație masivă spre orașe. Identitatea comunităților a început să pălească, odată cu aceasta și puterea lor. Revoluția franceză a proclamat triumful rațiunii în fața religiei. Prin dispariția religiei de pe scena publică, a dispărut și simțul măsurii în faptele omului, așa cum spune Tocqueville. Așa se pot explica și masacrul celor zece mii din perioada Terorii. Dar revoluția franceză a reprezentat și o continuare a centralizării și birocratizării începută în vechiul regim. Parisul a înghițit Franța, la fel după cum Bruxelles încearcă acum același lucru cu Europa.

Modernismul revoluției franceze a încercat și a reușit în mare parte să facă tabula rasa cu tradițiile religioase și cutumele locale, moștenire ale unei epoci ”retrograde”. De atunci toate revoluțiile care au urmat, au copiat același scenariu. Așa se face că după cincizeci de ani de comunism și peste un sfert de veac de democrație originală România se prezintă ca o societate dezmembrată, dezarticulată. Comunitatea locală, clamată de retorica de tip european este o entitate sublimă dar la fel de goală de conținut ca și o scoică….goală. Comunitățile medievale fie că erau universități sau sate de răzeși erau conduse de niște lideri adevărați. În Amintiri din copilărie, liderul comunității locale era părintele Ioan, tatăl Smărăndiței. El umbla din casă în casă și îi convingea pe săteni să își dea copiii la școala sătească înființată din banii săi și unde profesor era dascălul bădița Vasile. Dar pe vremea aceea încă nu se făcuse secularizarea averilor mănăstirești, iar preoții nu deveniseră încă niște slujbași la stat, cum i-a făcut Cuza. Căci întreaga reformă a lui Cuza în societatea românească a urmat modelul statului secular născut de revoluția franceză și promovat de UE.

Comunitățile medievale aveau în primul rând autonomie financiară și juridică. Răzășii din Neamul Șoimăreștilor aveau acest drept câștigat de la domnitor și pe care îl apărau cu armele împotriva lăcomiei boierului Stroie Orheianu. Ce reprezintă astăzi comunitatea locală și cine sunt membrii săi? Este suficient să facem doar câțiva pași din afara spațiului de locuit și am intrat deja în comunitatea locală. Mai este valabilă vorba vatamanului adresată lui Tudor Șoimaru- Noi ne cunoaştem toţi; cu toţi sîntem Şoimăreşti şi neamuri şi ştim unul de altul ?

Autoritățile sfidează indivizii, iar aceștia se sfidează sau se ignoră reciproc, dacă nu se înjură sau se șicanează în trafic, sau oriunde. Originea puterii autorităților este tocmai corupția generată de acest raport inegal de forțe. Corupția este la tot pasul. Dacă privim doar cazul acordării autorizațiilor de construcție. Vedem cum apar ca din senin construcții de blocuri în zone și așa supraaglomerate. Unde vor fi locurile de parcare? Spațiile verzi, puține și așa vor dispărea sub aceste blocuri, la fel ca și locurile de joacă pentru copii.

Dacă dorim să vedem un exemplu de democrație locală la lucru să aruncăm o privire sumară la cazul Elveției. Modernizarea tunelului rutier St Gothard în valoare de peste 2.7 miliarde CHF a fost aprobată prin referendum în 2016. Dar în Elveția democrația directă, la nivel de comunitate funcționează și pentru proiecte mult mai mici. Aici intră în discuție implicarea organizațiilor neguvernamentale care sunt adevărații fermenți ai democrației locale. Aceste organizații trebuie să fie cu adevărat neguvernamentale și nu niște anexe ale puterii politice. Cine apără pe cetățeni de nivelul nepermis de zgomot și noxe produs de transportul de mărfuri cu tirurile și alte vehicule grele? Cumva Protecția mediului? Ce a făcut Protecția mediului când au fost tăiați teii din centrul Iașului?

Comunitățile locale au nevoie de o teritorializare pentru a-și putea exercita autonomia. Iar această delimitare teritorială nu poate veni decât printr-o reîmpărțire administrativă bazată pe tradiția noastră istorică. Elvețienii au cantoanele de opt sute de ani. Noi am avut provinciile pe care le-a lichidat Cuza. Comuniștii au lichidat județele și plasele și au creat regiuni și raioane. Sub îndrumarea UE acum s-au creat regiunile de dezvoltare, adevărate paradisuri birocratice și corupție.

O adevărată reformă administrativă, însoțită de capacitatea impunerii unei autonomii fiscale la nivel local va aduce la lumină diferențele în capacitatea creativă a fiecărei administrații locale. Vom putea vedea cine este bun administrator și cine nu. Menținerea acestui minorat continuu în raporturile dintre centru și ”periferii” va perpetua o stare de frustrare. Va continua să mențină pungi de sărăcie, apatie și imobilitate. Căci centralismul de tip francez, socialist, reprezintă triumful birocrației, îmbrățișat acum la Bruxelles. Iar rezultatele se văd în statistici. Dacă în USA sau Marea Britanie șomajul este cam 5 procente, în UE șomajul este cam dublu. Iar tinerii din Grecia sau Spania preferă să stea acasă și să încaseze ajutoare sociale pentru că  refuză să plece în Germania sau Olanda din motive de necunoaștere a limbii.

Eșecul UE este în final un eșec al birocrației și lipsei de imaginație din partea unor funcționari nealeși în fața problemelor reale ale ”periferiei”. Cum vor acești oameni să rezolve problemele? Încercând să pună bețe în roate celor care vor să scape de la ”colectivă” ca să le piară cheful și altora care vor mai încerca.

Pentru noi situația este mult mai gravă. Cu un partid corupt până în măduva oaselor, aflat la putere și fără o opoziție viabilă, suntem mereu într-o stare de provizorat. Iar fără un proiect în sertar rămânem maeștrii improvizației, sau mai bine zis al amatorismului. Iar lipsa de substanță a noastră pornește de la educația pe care am primit-o tot de la stat, pentru că părinții, familiile au cedat cu ambele mâini, din ignoranță sau comoditate acest drept și obligație care se numește oferirea a măcar șapte ani de acasă  copilului.

Steaua tot mai aproape de suporteri

Autor: Cătălin ASĂVOAEI

ultrasii-stelei-organizeaza-un-miting-de-amploare-impotriva-lui-gigi-becali-305695-1
Mitologia, îngerii, zeii din cer, tremurau când Fiara intra pe teren

Am citit cu o imensă satisfacție comunicatul de presă redactat de către Florin Talpan și publicat în ediția online a cotidianului ProSport. Satisfacția a reieșit nu ca urmare a faptului că aș fi avut dreptate atunci când am îmbrățișat proiectul CSA (dacă instanțele judecătorești ar fi hotărât că FCSB-ul actual este urmașa Stelei București, vă jur că aș fi respectat-o) ci pentru că mereu am considerat, chiar și-n momentele când FCSB-ul era pe val, că echipa a fost înstrăinată într-un mod incorect, care a avut ca principal efect (devastator) îndepărtarea de suporterii ei cei mai fideli, practic fiind vorba de un proces constant de dezrădăcinare, de trecere de la o filosofie ce viza performanța sportivă de dragul suporterilor, la un soi de perpetuă transhumanță ce viza exclusiv banii și imaginea unui singur om. Dacă tot am adus în prim plan transhumanța, ei bine ea s-a manifestat și la nivelul antrenorilor, a jucătorilor și a lui Gigi Becali (de la o televiziune la alta, de la o instanță la alta, de la o pușcărie….).

În plus, constatând valul consistent de simpatie de care încă se bucură George Becali, mai ales în rândul populației tinere cu CNP postdecembrist, practic fiind vorba (simbolic) de ceva similar eșantionului de popularitate de care se bucură un partid socialist în rândul maselor trecute de prima tinerețe (la noi e undeva la 40%), am văzut și alte efecte nocive în acest fapt, practic fiind vorba de consecințe ale unui proces de mutilare, cu răsfrângere directă asupra unui segment de populație, ce s-ar fi desăvârșit dacă Talpan nu ar fi intervenit pe cale legală, unul început de Becali odată cu eliminarea lui Jan Pavel din sânul suporterilor prezenți pe stadion și continuat cu atâtea și atâte fapte prin care numele Steaua și imaginea fotbalului nostru au fost mânjite.

flp3
Justiția a decis: steaua galbenă de pe sigla aparține celor care au castigat Cupa Campionilor Europeni

Așadar, în clipa de față CSA prin Talpan a câștigat 11 bătălii în instanță împotriva lui Gigi Becali și împotriva celor care i-au dat acestuia Steaua pe mână. Lucrurile devin și mai interesante deoarece, odată deschisă cutia, ies la iveală neștiute, efectele în plan juridic având o rază de iradiere extraordinară până la Federația Română de Fotbal și la UEFA. Plecând de la acest aspect am putea avea bănuiala că, aflat în pragul falimentului (sportiv), fotbalul românesc ar putea reînvia odată cu reîntoarcerea Stelei la clubul mamă.

Câteva idei pe care doresc să le împărtășesc în continuare:

1. Maniera în care s-a comportat presa scrisă de-a lungul acestei lupte duse în instanțele judecătorești

Comunicatul lui Talpan a fost preluat și făcut public integral doar de către Prosport. Aș scrie că nu mă miră acest aspect, GSP a fost întotdeauna rezervată în legătură cu demersurile juristului CSA, George Becali fiind promovat cu încăpățânare în ediția online.

Mai mult, GSP nu a încetat să folosească numele Steaua în ceea ce privește FCSB-ul lui George Becali nici după Justiția a hotărât că nu există legătură între cele două. În paranteză fie spus, citesc astăzi în ediția online a GSP un articol despre blaturile făcute de Dumitru Dragomir în tinerețe. Găsesc amuzant acest fapt, Dragomir fiind un alt copil teribil al fotbalului nostru și un personaj promovat (ținut în brațe?) de GSP dintotdeauna. Amuzant este și faptul că, alături de text, este postat linkul unui interviu în care Dumitru Dragomir recunoaște faptul că a comis ilegalități în fotbal.

De unde atâta sete pentru dreptate și adevăr în rândurile celor de la GSP?

Le reamintesc autorilor faptul că acest interviu, pe care ei îl aduc astăzi în prim-plan, a fost ușor de găsit pe Internet chiar și în acei ani în care, GSP-ul ni-l băga pe gât pe Dumitru Dragomir. Ba chiar există pe Internet și o declarație dată în direct de Dragomir prin care recunoaște că l-a ajutat pe George Becali ca să „fure Steaua” una care a fost ratată, ignorată, nevăzută și neștiută de către angajații GSP odată ce au tinut-o langa cu denumirea Steaua atunci cand scriau despre FCSB.

În concluzie, pe aceeași pagină în care erau promovate articolele lui Cătălin Tolontan și textele semnate de către Ovidiu Ioanițoaia, ne apăreau Becali și Dragomir (numele primului apărând uneori și 6 articole postate în prim-plan în același timp).

Dacă ar fi să mergem mai departe pe firul analitic, putem înțelege poziția delicată a GSP: în toți acești ani ai militat pentru un fotbal curat dar ni i-ai băgat pe gât pe Dragomir și pe Becali, principalii artizani ai mizeriei, vine unul care vrea să facă curățenie (Talpan) dar tu îi ții partea infractorului prin faptul că nu te dezici de el, iar atunci când Justiția (pentru care chipurile te-ai luptat) vine și HOTĂRĂȘTE ceva, tu ignori acest aspect și îți aduci aminte după ani că Dragomir a făcut blaturi cândva. Miroase a impostură?

2. Simbolism. Prin hotărârile instanței se confirmă astfel un proces de aliniere a țării noastre la ideea de Justiție pentru toți. Prin aceste hotărâri ale instanțelor se confirmă practic o continuitate în ceea ce privește adoptarea de măsuri care au rolul de a îndrepta și sancționa nereguli produse în mediul social românesc, indiferent de domeniul de activitate și de numele implicate, un parcurs pe care țara noastră și l-a asumat în urmă cu câțiva ani. Din acest motiv există efecte benefice în ceea ce privește sporirea încrederii în Justiție, iar în plan sportiv, există speranță că în următorii ani vor fi îndepărtați infractorii. Suplimentar, renaște modelul celui care se luptă pentru o idee, în ciuda piedicilor care i se pun, iar aici fac trimitere la Talpan.

3. Revenind la comunicatul lui Talpan. Federația Română de Fotbal se află într-un mare rahat. Va trebui să explice cum de a tolerat o astfel de situație în ceea ce privește afilierea FCSB și, cel mai interesant aspect, cum de a lăsat FCSB-ul să primească bani de la UEFA, în urma participării în competiții în care nu ar fi avut voie să participe.

4. Există un paragraf deosebit de interesant în comunicatul domnului Talpan și îmi permit să-l inserez în acest text, urmând a-l comenta: „Sper ca forurile superioare să-mi aprecieze munca de 15 ani care acum dă roade. Sunt foarte multe probleme de rezolvat în cadrul CSA Steaua pe care eu personal le cunosc foarte bine şi sunt sigur că le-aş putea soluţiona dacă aş activa de pe o altă poziţie de decizie.” Eu traduc această formulare astfel: „sper să fiu lăsat în pace și să nu mi se mai pună bețe în roate, sunt dispus să îmi asum greutatea muncii de a conduce destinele Clubului Sportiv al Armatei și aștept o decizie a conducerii MApN în acest sens.”

Redau mai jos linkul paginii web pe care a fost postat comunicatul domnului Florin TALPAN

http://www.prosport.ro/sport-life/special/exclusiv-colonelul-florin-talpan-face-dezvaluiri-explozive-dupa-ultimul-proces-castigat-gigi-becali-fcsb-niciodata-afiliata-frf-acuzatia-sustinuta-documente-tribunalului-avea-consecinte-16207767

 

 

Defilarea culorilor și Iliescu la Europa FM

Autor: Cornel SARANCI
media_145700933395616500
Fotbalul și Rugbyul sunt două invenții ale englezilor. Culoarea echipamentului jucătorilor îi ajută să se recunoască pe teren. Dar această tradiție a culorilor este mult mai veche. În secolul XVII regimentele engleze se recunoșteau după culori. Pe câmpul unde avea loc bătălia drapelul de luptă era punctul de întâlnire și de recunoaștere.
Pentru aceasta infanteriștii erau instruiți să recunoască culorile. Așa a apărut defilarea culorilor (Trooping the colour). Din 1748 în fiecare an regimentele de gardă defilează în fața suveranului. În manejul de la Horse Guards Parade în luna iunie, regina, invitații, populația, turiștii se adună să vadă regimentele Scotguads, Irish Guards, Welsh Guards, infanteriștii și cavaleria care prin rotație își prezintă culorile sale.
Deși militarii sunt activi pe toate zonele operative de pe mapamond, în această zi sunt echipați în uniforma lor tradițională de paradă. Ofițerii prezintă onorul cu sabia, călare pe mândri cai irlandezi, sau englezi. Pentru ochiul unui străin este un spectacol bizar, care te trimite poate cu gândul la operetă, dacă nu ai ști că toți acești oameni au experiență combativă în Irak sau Afganistan. Ce îi face pe acești oameni să defileze cu uniforme din sec XVII și să aducă la defilare tunuri din Primul Război Mondial (în stare perfectă de funcționare) trase de cai? Răspunsul este unul singur. Tradiția. Nici un britanic care se respectă nu ar putea să renunțe la tradiție, așa cum nu poate să renunțe la umbrelă. Defilarea regimentelor de gardă britanice este un prilej de mândrie, unitate națională și patriotism, care nu are nici o legătură cu impresia de operetă și bizarerie. Vestoanele roșii, căciulile bear skin și cimpoaiele sunt pe de altă parte un puternic instrument de marketing. Turiști din întreaga lume vin anual să se minuneze de aceste ciudățenii „anacronice”.tradiția și legătura cu trecutul sunt cuvinte tabu în alte părți ale lumii.
Și aici ajungem la emisiunea lui Moise Guran de la Europa FM și la avocatul diavolului, despre Ion Iliescu. În această emisiune Cristian Tudor Popescu ne explică cum, în contextul Revoluției din 1989, Ion Iliescu era singura soluție pentru România. Această soluție, de avarie, trebuia să servească pentru o tranziție lină spre alegerile din 1992.
Românii, spune domnul Popescu, nu au avut un Walesa (adevărat) și nici un Havel (la fel de adevărat). Într-un film produs de GDS (https://www.youtube.com/watch?v=yz-ofzddlgi) sunt prezentate în rezumat evenimentele care au determinat Istoria Națională a României pentru următorul sfert de veac și mai bine. Venirea lui Iliescu la Comitetul Central a fost punctul determinant al evenimentelor. Acesta a fost trooping the colour al vechilor comuniști. Iliescu a înfipt drapelul de luptă bolșevic (adică a pus mâna pe telefon) și a sunat adunarea. Și tovarășii au început să se adune. Ce-i drept, nu am văzut mândrii soldați scoțieni sau irlandezi, ci bătrâni îmbrăcați în uniformele de tip sovietic, și vechii conspiratori în civil, ai PCR-ului, Alexandru Bârlădeanu și Silviu Brucan. Alături de „tânărul” Petre Roman, doar 45 la vremea aceea. Bătrânii comuniști au propus ca noul organism să aibă un caracter de partid și de stat. Adică să avem un partid-stat, cum a fost și până atunci.
Roman a spus că „sună ca dracu”. Dar așa a rămas de atunci, pentru că în fond asta s-a făcut. Frontul Salvării Naționale s-a constituit practic ca un partid, dar a fost și un organism de stat. Structurile sale au controlat administrația centrală de stat și locală. Vechii membri de partid au devenit noii membri ai FSN. Ei au fost șantajați că dacă vin partidele istorice la putere, în special țărăniștii lui Coposu, e jale cu ei. Așa a ajuns FSN  un partid stat, și așa a rămas și azi. Aceasta e una din moștenirile lui Iliescu. Dar Iliescu avea nevoie de colaborarea celor din opoziție, pentru a avea un aer de legitimitate. Și pentru că țărăniștii și liberalii aveau candidați la președinție din exil, Rațiu și Câmpeanu, le-a pus în în vedere că dacă nu sunt de acord cu participarea FSN la alegeri atunci nici candidații care au trăit în afara României nu vor putea candida. Dar cea mai toxică colaborare a venit din partea foștilor informatori ai Securității răspândiți în toate partidele. Așa am putut înțelege trădările repetate și subminarea convenției democratice din partea PNL. Acest partid a fost și a rămas un cal troian pentru opoziția democrată din 1990 și până azi. Și acest fapt se datorează informatorilor de la vârful său, Mircea Ionescu Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu și atitudinea colaboratoare cu puterea a lui Radu Câmpeanu și toți cei care au urmat la conducerea PNL.
În noaptea de 22 decembrie 1989, cum se vede și în documentele filmate, lumea din piață a strigat fără comuniști !!!. Deci Iliescu nu era nicidecum soluția de avarie. Iar ofițerii români care au avut curajul și demnitatea să refuze executarea ordinelor criminale de a trage în demonstranți nu au fost cu nimic sub nivelul celor britanici. Aceștia au cerut în ianuarie 1990 să nu mai fie îndoctrinați cu învățământ ideologic, cum făceau aparatcicii comuniștii în armată. Dar structura întemeiată de ei CADA (Comitetul pentru Democratizarea Armatei) a fost redus la tăcere de către generalul care și-a pus piciorul în ghips și a schimbat tabăra (Stănculescu).
Dar moștenirea care a bătut în cuie regimul Iliescu este Constituția din 1991. Iliescu a nesocotit istoria și tradiția poporului român și a refuzat un referendum pe tema monarhiei, chiar dacă șansele ar fi fost reduse. Dar ca orice comunist lipsit de legitimitate, nu a vrut să riște nimic. Iar sistemul constituțional a fost croit după măsura sa. Un regim semiprezidențial (franțuzesc) în care nu există o separare clară între președinte și primul ministru. Primul Ministru este un fel de Moțoc, sacrificat periodic, la fel cum a fost sacrificat și Roman în 1991 la venirea din septembrie a minerilor. La fel ca în Franța republicană, eternul și nefericitul model, guvernul este atotputernic la nivel local prin numirea unor prefecți, care au rol politic, și controlează administrația locală prin numirea tot politică a tot ce mișcă în învățământ, sănătate, agricultură, etc. În acest fel se câștigă alegerile, prin folosirea logisticii acestor instituții, care nu sunt în slujba cetățeanului, ci a Guvernului.
Iar Curtea Constituțională este un instrument la îndemâna președintelui, pentru a fi cerberul unei constituții care ține în lanțuri țara și îi împiedică toate inițiativele care ar trebui să vină de la nivel local. Desigur, PSD, urmașul FSN, vrea să ne ofere o nouă reîmpărțire administrativă, croită după interesele baronilor săi locali. Curtea Constituțională, a fost, este și va fi o ștampilă care va valida abuzurile de putere ale guvernelor de acum și care le vor urma (vezi cazul cu ordonanța nocturnă). Românilor le lipsește interesul pentru treburile publice pentru că din fire sunt individualiști. Iar Iliescu a știut lucrul acesta și ne-a făcut cu ochiul, lăsându-ne să înțelegem că politica se ocupă cu lucruri murdare care trebuie lăsate pe seama celor care se pricep, și déjà au mâinile murdare. Dar vorba lui CT Popescu, politicienii vor să facă pipi în chiuvetă ca fotbaliștii, pentru că e cool. Dar ce te faci dacă chiuveta ne aparține nouă, ai ?

Întrebări obositoare

Autor: Cătălin ASĂVOAEI

Port of Rotterdam
Portul din Rotterdam

„La voi cum stau lucrurile?” Peter și Jason, cei doi traineri și totodată colegi de-ai noștri din Olanda așteptau un răspuns dintr-o sală peste care, timp de câteva zeci de secunde, s-a așternut liniștea.

Făcuseră o prezentare de vreo 15 minute despre portul din Rotterdam. Nimic fancy, un material lipsit de sclipiciul prestațiilor americane dar și de rigiditatea celor întocmite de nemți. Chiar și în aceste condiții rezultatele erau năucitoare: cifre referitoare la alocarea fondurilor, zone de acces, zone cu verdeață, capacitate măsurată în TEU (twenty-foot equivalent units), transport și conexiuni. O preocupare obsesivă pentru organizare, pentru analiză și pentru implementare secvențială pe baza corelării de date colectate cu grijă de-a lungul anilor.

Activitatea a îmbrăcat mai degrabă formele unei simple informări cu scopul evident de a iniția un dialog bazat pe un schimb de experiență, deși dacă ar fi trebuit să prezint eu unor străini ceva similar realizat în țara mea, probabil că aș fi depus eforturi pentru a-mi ambala mândria într-un pachet cu aspect exclusiv profesional.

Așadar, la noi cum este? Conform prezentării lor, la ei se ține o evidență clară a costurilor, există categorii de fonduri ce trădează clar o înaltă diviziune a muncii și, mai ales, monitorizarea și analiza riscurilor. Totul axat pe o dezvoltare calculată, pe o atenție sporită acordată mentenanței, orientarea fiind numai spre un beneficiar comun compus din contribuabili pe care noi îi numim simplu „olandezi”. Așadar, să le povestim despre faptul că în al doilea oraș al României o biată punte de 500 de metri lungime – numită pompos Pasajul Octav Băncilă – cu doar o bandă pe sens, văzută ca pe o imensă capodoperă inginerească, le-a luat constructorilor mai bine de 5 ani ca s-o construiască? Să le povestim despre o întrebare extraordinară pe care am citit-o într-un articol și anume: „ați văzut în anii post-revoluției ingineri români mândri de lucrările lor realizate în țară?”

Într-un sfârșit, Ciprian, unul dintre reprezentanții noștri, a reușit să formuleze un răspuns elegant, unul care urmărea să salveze demnitatea românilor și care făcea trimitere la faptul că lucrurile sunt mai diferite pe la noi, totodată fiind vorba de o reacție care ascundea încărcătura presupusă de un adevăr pe care l-am gândit cu toții în acele momente, de care ne era jenă să-l menționăm și pe care ne-am săturat să-l tot spunem în toți acești ani de capitalism românesc. Tot acolo s-a terminat și schimbul de informații dintre părți pe această temă.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑