Capitalismul de stat, sau despre firme mari și oameni mici

Autor: Cornel SARANCI

Marii artiști sunt cunoscuți pentru capacitatea lor de a crea un tablou viu, în care personajele secundare au propria lor existență. Romanul Anna Karenina nu este cunoscut doar despre destinul tragic al unei iubiri. Veți găsi aici descrieri unice ale peisajului rustic rus, sau ale vieții sociale. Prințul Stepan Arkadici Oblonski, fratele Annei este exemplul clasic al unei licheluțe. Nu al unei lichele caragialene. Tolstoi îl privește cu un fel de simpatie. Stepan Arkadici este un om frivol, își înșeală soția cu guvernanta, dar totuși un om bun la suflet. Nu se omoară cu munca. Postul pe care îl deține se datorează protecției din partea cumnatului său Alexei Karenin, un om puternic în minister la Petersburg.

    Dar chiar și fără această protecție Stepan Akadici tot s-ar fi descurcat. Dacă Karenin nu i-ar fi fost cumnat, atunci o sută de alte personaje-frați surori, veri, unchi și mătuși i-ar fi dat lui Stiva acest post, sau unul similar, împreună cu salariul de șase mii ruble absolut necesar pentru familie. În ciuda averii considerabile a soției, ei se aflau într-o situație rușinoasă. Jumătate din Moscova și Petersburg îi erau prieteni și rude. El a fost născut în mijlocul celor care erau puternicii acestei lumi. O treime din bărbații din guvern, bărbați mai în vârstă erau prieteni cu tatăl său și îl știau din scutece; o altă treime îi erau prieteni intimi, iar restul erau cunoștințe binevoitoare. Prin urmare, cei care împărțeau binecuvântările pământești sub forma slujbelor, rentelor, acțiunilor, și alte asemenea îi erau cu toții prieteni și nu îl puteau trece cu vederea pe unul de-al lor; iar Oblonski nu avea nevoie să facă vreun efort special pentru a obține un post lucrativ.

Personaje din această categorie întâlnim și în ziua de azi aici și aiurea, în diferite regimuri politice. Marile familii care au dominat scena politică americană, precum Kennedy la democrați, sau Bush la republicani au format adevărate dinastii, care au controlat în măsură mai mică sau mai mare partidele respective. În Franța fenomenul se perpetuează după alte algoritme, dar cu aceleași rezultate. Acest sistem plutocratic are la bază capitalismul de stat, sau crony capitalism, cum îl numesc americanii.

La fel ca și fratele Annei Karenina, oamenii cu relații din ziua de azi migrează din politică în afaceri și viceversa, fără a avea vreo calificare specială în afara cărții de vizită. Fondul Monetar Internațional este o feudă franceză. A plecat Strauss Kahn, a venit Christine Lagarde. Oameni care n-au muncit o zi într-o bancă privată fac politica financiară bancară la nivel mondial. Dar chiar și băncile, în special cele mari, au uitat despre noțiunea de risc. La fel și marile firme industriale din domeniul auto sau aviatic. Cu cât o firmă este mai mare, așa numitele corporații (multinaționale), cu atât ea intră în categoria de importanță strategică pentru economie. În urma falimentului băncii Lehman Brothers care a declanșat recesiunea din 2007-2009 președintele Obama a declanșat așa-numitul TARP (Trouble ASSET Relief Program) sau bail-out, o salvare a marilor firme prin cumpărarea activelor nocive. Așa a fost trecut pe terapie intensivă General Motors, sau Chrysler. În felul acesta contribuabilii au plătit salvarea unor coloși duși până aproape de obștescul sfârșit de niște manageri incompetenți sau nesăbuiți.

Celebrul Yahoo, care de mult este pe ducă, a adus cu surle și trâmbițe pe Marissa Mayer de la Nokia. Doamna respectivă nu a realizat decât un copil, rodul unei iubiri la maturitate, la timona colosului. Prăbușirea a continuat. Iar rezultatul este că femeia de afaceri și-a asigurat aterizarea cu o golden parachute, adică o primă de consolare la plecare de 23 milioane dolari. Asta spune adevărata poveste a eticii din marile companii.

Corporatismul prezent duce mai departe corporatismul medieval și pe cel din perioada fascistă, când s-a aliat cu Mussolini în Italia și Hitler în Germania. Liderii politici le asigură comenzile de stat în schimbul păcii sociale prin angajarea maselor. Această înrudire duce la alienare și promovarea mediocrităților.  La polul opus se află micii întreprinzători, care trag targa pe uscat și se confruntă cu o concurență nemiloasă din partea celorlalte firme de mărime asemănătoare, dar mai ales din partea corporațiilor care beneficiază de relația specială cu statul. Doar în acest fel se explică de ce mari corporații din Statele Unite (Google, sau Wall Streetul) sprijină politicieni de stânga, sau firmele europene dau bani socialiștilor în Franța sau în Italia.

Managementul financiar, indicatorii financiari, analiza datelor financiare-contabile nu mai au nici o relevanță în acest context. În urmă cu mai mulți ani un prieten a fost desemnat să facă parte într-un consiliu de administrație din partea FPS (Fondul proprietății de stat) la o firmă care fabrica beton. Nu era de meserie economist, dar a studiat pe cont propriu contabilitate și alte chestii legate de finanțe. A cerut omul o balanță contabilă și ultimele trei bilanțuri. Din balanță a rezultat clar cum firma lucra în pierdere pentru că avea clienți rău platnici. Printre aceștia se afla și un avocat, vicepreședinte la Camera Deputaților și decan de barou. Își făcea omul vilă, și de, nu era să plătească și betonul. Cifrele au poezia lor, cum însuși poetul-matematician Ion Barbu a descoperit-o. Indicatorii care reies din bilanț ne spun totul despre lichiditatea sau solvabilitatea firmei, despre relația cu furnizorii, și datoriile la stat sau viteza de rotație a stocurilor.

Dar toate aceste lucruri nu au nici o valoare atunci când interesele sunt altele. Omul a întocmit un raport către directorul FPS, managerul a fost schimbat, ce e drept, dar a pus mâna pe telefon și a doua zi curtea a fost plină cu sindicaliști înarmați cu buldozere și excavatoare, basculante venite de pe raza întregului județ. În altă împrejurare omul nostru a fost trimis tot la o firmă falimentară să vadă dacă se mai poate face ceva. A aplicat algoritmul său de analiză și a dat rapid diagnosticul. Firma trebuie închisă fără zăbavă. Directorul FPS a mulțumit și firma a continuat să trăiască liniștită încă vreo douăzeci de ani, adică până azi. Diverși directori s-au îmbogățit între timp, au făcut alte datorii la bănci, au fost păsuiți și tot așa mai departe. De fapt ideea e simplă. Prin nedeclararea falimentului o firmă își continuă existența înghițind bani publici (de la buget) și de la diverse bănci, care au interese, străine de cele ale clienților. Așa a apărut și falimentul Greciei, de exemplu.

Aceste metode de management la nivel micro sau macroeconimic sunt o colaborare între managementul firmei, politicieni și sindicate. Fiecare vine cu capitalul său: managementul asigură coeziunea acestui triumvirat vicios, politicienii asigură marketingul afacerii (adică sperie electoratul cu pierderea locurilor de muncă), iar sindicatele asigură masa de manevră (adică salariații) care blochează străzile (cum s-a întâmplat în 1997 la Craiova, sau Brașov) sau aduc minerii la București, cum s-a întâmplat din 1990 până în 1999. Aceasta e rețeta bolșevică aplicată în 1919 la Budapesta, sau sau în 1923 în marșul asupra Romei. Nimic nou sub soare.

Din nefericire, deși tehnologiile avansează, firea omului rămâne aceeași. Perfecționarea tehnologiilor îl face pe om tot mai dependent de acestea. Confortul a sporit, viața a devenit mai ușoară decât în urmă cu două trei decenii. Omul devine tot mai comod și își asumă tot mai puține riscuri. Devine dependent de rețele, de relații. Nu toți se nasc într-o familie nobilă ca Stiva Oblonski. Și atunci rețelele de socializare compensează acest handicap. Valoarea profesională contează mai puțin dacă ai undeva un prieten care să îți facă intrarea. Firmele multinaționale profită la maximum de mariajul neoficial cu statul stabilind politicile salariale la un preț cât mai convenabil, și de șomajul mult mai ridicat de pe piața europeană decât în SUA.

Dar cel mai grav lucru provocat de prezența multinaționalelor în România îl reprezintă comportamentul etic al acestora. Contractul dezastruos încheiat de statul român cu firma Bechtel a reprezentat o pilulă amară pentru cei care credeau în virtuțile capitalismului. La rândul lor, mulți dintre patronii firmelor mici și mijlocii își asigură supraviețuirea cotizând. Statul, prin intermediul diverselor sale tentacule își bagă nasul în afacerile oamenilor prin cele mai diverse metode. Un alt prieten, care are o firmă în proiectare, îmi povestea cum a venit un inspector de la inspectoratul în construcții ca să îi solicite o sponsorizare pentru un eveniment organizat de către eternul partid la putere, adică înțelegeți despre care partid. Omul l-a trimis la plimbare. Dar asta înseamnă un risc. Orice verificator de proiecte e supus periodic examenelor de autorizări, și alte alea. Iar pâinea și cuțitul se află în mâna acestor inspectori și alte specimene din aceeași clasă.

Cine poate să rupă această vrajă care se bazează pe frică? Oamenii care au ajuns la un anume prag. Frica o poți învinge la douăzeci de ani, la patruzeci de ani sau la șaizeci de ani. Niciodată nu e prea târziu. Frica se bazează instinctul de conservare, de supraviețuire, de păstrare a modului de viață. Iar agresorii, tocmai pe aceasta mizează. Prietenul căruia îi place contabilitatea este un rebel și idealist în felul său. Este un singuratic. Îi plac filmele western de colecție cu John Wayne, Clint Eastwood, Gary Cooper, Charles Bronson. Poate din cauză că personajele din aceste filme sunt oameni antisistem, adică niște rebeli. Erau și ei un fel de Davizi care se lupta cu Goliatul corupției din vestul sălbatic.