Search

Democrație în România

Timbrul de Mediu propus spre aprobare prin OUG

eco-vigneta-sau-eco-taxa-noua-denumire-a-taxei-22422435cc5806741e-940-0-1-95-1
Sursa foto: http://www.4tunning.ro

Noi bătăi de cap, noi taxe și noi semne de întrebare pentru șoferii din țara noastră. Aceștia vor trebui să plătească o Eco-Vignetă pentru tranzitarea orașelor. Ministrul Mediului, Daniel Constantin, a declarat ieri, 15 martie 2017, că la finalul lunii martie va fi adoptată, prin OUG noua legislație care va înlocui fostul timbru de mediu.

Proiectul prevede ca până la mijlocul anului 2019 marile orașe din România să fie împărțite în zone, în funcție de care șoferii să plătească o taxă mai mică sau mai mare pentru a le tranzita.

O alternativă pentru a evita tranzitarea orașelor ar fi reprezentată de utilizarea rutelor ocolitoare ale acestora. În acest sens Ministrul Mediului și-a luat angajamentul ca într-o primă fază să fie realizată infrastructura necesară urmând ca, ulterior, să introducă o taxă modică pentru Eco-Viniete.

Temerile șoferilor sunt legate de faptul că în realitate Guvernul va forța introducerea Eco-Viniete, iar proiectele de asigurare a infrastructurii vor rămâne doar pe hârtie.

Liber la nepotism și corupție în sistemul sanitar

61808103
Sursa foto: http://stirileprotv.ro

Unul dintre cele mai importante proiecte de lege, care ar fi urmat să reglementeze activitatea în cadrul sistemului de sănătate, a fost schilodit marți în cadrul comisiei de sănătate a Camerei Deputaților.

Cele mai importante prevederi ale acestui proiect au dispărut, iar acestea urmăreau pe de o parte depolitizarea sistemului sanitar de stat și pe de altă parte interzicerea încheierii de contracte pentru spitale cu firme deținute de rude ale managerilor acestora.

Prin dispariția acestui articol se dă liber managerilor de spitale să poată face politică, aceștia putând să-și planifice din timp și să urmărească propriile numiri în funcții de conducere ale spitalelor prin înscrierea într-un partid politic. Totodată s-a dat liber la semnarea contractelor cu firmele conduse de membri ale familiilor managerilor situație în care un manager de spital nu poate fi tras la răspundere dacă, de exemplu, spitalul pe care-l conduce alege să cumpere instrumentar de la o firmă condusă de o rudă apropiată.

Situația este de-a dreptul revoltătoare deoarece articolul care ar fi trebuit să stopeze aceste comportamente nu mai poate fi supus discuțiilor ulterioare, deci nu poate fi îmbunătățit  pentru simplul motiv că a dispărut, el fiind șters din proiectul de lege.

Pentru ca tabloul să fie complet, din cauza acestei situații se menține posibilitatea ca un manager de spital să ocupe în același timp mai multe funcții, fapt care-l va pune aduce în situația de a nu putea fi sancționat în interiorul instituției pe care o conduce în cazul în care ar exista reclamații ale colegilor, subordonaților sau pacienților cu privire la activitatea sa managerială, deoarece nu s-ar respecta un principiu simplu care presupune existența unei  separări a rolurilor în cazul unei instituții.

Știri pe aceeași temă:

http://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/prevederile-prin-care-li-se-interzicea-managerilor-de-spitale-sa-incheie-contracte-cu-firmele-apropiatilor-au-fost-eliminate.html

 

 

Julia, Sandra, sau cum vrea statul să pună șaua pe noi

Autor: Cornel SARANCI

House Democratic Steering Committee Holds Hearing On Women's Health

Sandra Fluke – Photo source: Google images

  Julia este personajul unui material publicitar (https://www.youtube.com/watch?v=Ir6gEvmwQtc ) folosit în campania electorala din 2012 a președintelui Obama. Julia este o fetiță crescută de către o mamă singură, care se zbate cu greutățile vieții. Dar statul sare în ajutorul său și prin diverse subvenții o ajută să își ducă fata la grădiniță, la școală și apoi la colegiu. La vârsta de 23 de ani Julia absolvă colegiul și devine web designer. Dar pentru că vrea să își urmeze cariera, nu vrea să aibă copil, căci o maternitate i-ar pune în pericol acest proiect. De aceea statul, prin Legea asigurărilor de sănătate (Obamacare) îi plătește sănătatea reproductivă (adică pe românește anticoncepționalele) până când va considera că momentul de a procrea este oportun. Și acest moment, ne arată filmulețul, a sosit la vârsta de 31 de ani. Și povestea continuă fericită până la adânci bătrâneți. Ceea ce reținem însă din acest material de propagandă este însă lipsa unui tată. Femeia „copilărește” pe banii contribuabilului între 23 și 31 de ani când întâlnește un Făt Frumos, care dispare pe parcurs, din motive necunoscute nouă, pentru că așa este scenariul. Despre ce simte copilul în lipsa tatălui nu ni se spune nimic în film.

    Un alt personaj, de astă dată real este Sandra Fluke. Pe când era o tânără studentă în drept la Universitatea Georgetown (a iezuiților!!) în 2012, ea a solicitat să vorbească în fața unei comisii a Congresului SUA pentru a apăra cauza femeilor americane, care trebuie să primească gratuitate în cadrul asigurărilor medicale pentru așa numita „sănătate reproductivă”. Motivația sa a fost că o studentă nu își poate permite să plătească din buzunarul propriu 3000 dolari, cam cât ar costa anticoncepționalele pe durata studiilor în facultate. Această mentalitate la o femeie care urmează studii superioare justifică pe deplin inconștiența tinerelor preadolescente de culoare din anii 60 care își începeau viața sexuală la 12- 13 ani.

       Iar cei care cunosc muzica americană nu pot uita celebra piesă Papa was a rolling stone a formației Temptation. Un copil negru o întreabă pe mama despre tatăl său care tocmai a murit:
Tata a fost (ca ) o pietricică care se rostogolea pe drum (rolling stone), zice mama
Unde își arunca pălăria acolo era și casa lui
Și când a murit, tot ce a lăsat a fost singurătatea.

      Comportamentul sexual, sănătatea reproductivă, sunt subiecte la ordinea zilei. În Marea Britanie aceste ore de curs sunt obligatorii de la vârsta de 11 ani. În aceste zile a fost publicat un proiect care introduce această obligație de vârsta de 4 ani (http://www.telegraph.co.uk/…/ministers-set-announce-plans-…/ )!!!

      Statisticile anunță că în SUA tinerii născuți după 1980 (millenials) au o atitudine pozitivă față de căsătoria homosexualilor. Iar un specialist european spune că ce se întâmplă în SUA urmează să ajungă în Europa cam în doi-trei ani.

       În acest moment ajungem, după un mic ocol, pe plaiurile noastre, unde aflăm că avem o ocazie nouă să ne arătăm atașamentul față de valorile diversității și multiculturalismului pe calea sexualității, în varianta sa homo. Da, tinerii americani, spun că este OK, în fond fiecare face ce vrea cu viața lui. Dar tot în presa europeană citim că undeva, n-are importanță unde, se dorește dezincriminarea pedofiliei. În altă țară aflăm că o femeie a celebrat căsătoria cu câinele său. Sau, Doamne ferește, vom auzi că nu mai este un păcat să profanezi mormintele, tot pe acest subiect.

        De fapt juriștii americani, din școala liberală, care interpretează creativ constituția, dau cele mai fanteziste interpretări libertății de exprimare (primul amendament la constituție). Astfel, în numele libertății de exprimare, o femeie poate să umble despuiată, parțial sau total, sau se poate da foc drapelului în semn de protest. Și toate acestea ajung la noi, fără să reușim să combatem cu argumente legale sau logice.

       Întrebarea este, de ce guvernul român acceptă aceste aberații în propunerile legislative? În numele alinierii la standardele europene? Răspunsul este mult mai prozaic și banal. Pentru fondurile care vin de acolo. Care este prețul pe care îl vom plăti? Să ne uităm la experiența americană. Tinerii crescuți în afara familiei (out of wedlock) cresc cu un handicap și un complex de inferioritate pe care nu îl pot surmonta toată viața. Devin anxioși, pierd simțul răspunderii, vezi chiar cazul Julia. Sistemul de educație al statului care le inculcă aceste „valori” duce la relativizarea sistemelor de orientare și sprijin, printre care căsătoria. Prin dizolvarea căsătoriei, se prăbușește singurul punct de sprijin al individului, care este familia. Este greu fără tată când ești copil, fără un soț (soție) la maturitate și mai ales la bătrânețe. Și atunci singurul punct de sprijin rămâne statul cu politicile sale care creează dependență.

     Omul rămâne cu o sexualitate, dezordonată, singura care îl consolează, o compensație pe care o aveau și sclavii de pe timpul lui Spartacus. Dependența de stat pe calea pe care o deschide libertatea sexuală, faimoasa revoluție din anii 60, deschide o poartă spre niște experiențe, obscure pe care statul nu ni le dezvăluie. Căci această dependență nu este decât o altă formă a drumului spre servitute, despre care vorbea Friedrich von Hayek în cartea sa, care analiza totalitarismul secolului care a trecut.

ONG – Cu botul pe labe

Autor: Cătălin Asăvoaei

Dog 1

ONG-urile sunt prin excelență deviante. Stă în ADN-ul lor să funcționeze în acest fel, imprevizibile și obraznice. Sunt inițiative ale societății civile, forme de existență în care un grup de oameni funcționează după reguli și parteneriate bazate pe obiective și mai ales pe valori comune, persoane care își doresc altceva decât modele arhetipale ce există în mediul organizațional, mai precis urmăresc inovarea și adaptarea la nou.

Aceste persoane navighează cu succes printre companii private și instituții de stat, sfidează autorități și fac advocacy atunci când apără drepturi, își ambalează frumos serviciile pentru a obține finanțări și printr-o comparație cu alte instituții prezintă un mod diferit de abordare în ceea ce privește rezolvarea unor probleme sociale. Exclud aici din ecuație pe acele așa-zise organizații neguvernamentale înființate de către oamenii cu vechi ștate în administrație cu unicul scop de a ciupi un bănuț în plus în domeniul în care aceștia dețin ceva competențe și poziții călduțe. Din păcate există și acest tip de mutație organizațională, suntem obligați să ținem cont de ele datorită statisticilor dar nu vor reprezenta vreodată ceea ce se înțelege printr-o organizație neguvernamentală autentică.

Revenind la ONG-urile autentice, ei bine funcționalitatea acestora și cea a sistemului pe care-l formează depind de măsura în care reușesc să nu ajungă într-o poziție de supunere oarbă, de obediență, sau la o dependență de instituții guvernamentale.

Înființate în anii ce au urmat schimbării regimului Ceaușescu, organizațiile neguvernamentale din țara noastră au avut la bază sprijinul extern și dorința multora dintre români de a ieși din granițele impuse de societatea comunistă.

Perioada 1990 – 2006 a cunoscut o dezvoltarea fantastică a sectorului ONG în țara noastră. Sute, mii de organizații s-au implicat în proiecte. Banii veneau din mai multe direcții: de la fonduri de pre-aderare, de la Banca Mondială, direct de la Bruxelles sau prin intermedierea unor organizații cum este FDSC, de la organizații internaționale religioase, de la donatori internaționali și interni, etc. Era o relație simplificată între cel care înainta propunerea de finanțare și finanțator, unicul organism intermediar fiind reprezentat de către o comisie de evaluare, de multe ori compusă tot din lucrători în sectorul neguvernamental, experți care erau conectați la fenomen și la problemele sociale existente.

În paralel prinsese rădăcini un sistem de fundraising și organizații care-l făceau cu succes, tot ca o inovație venită din zona privată și menită să vândă produse sub forma de servicii. Datorită acestei efervescențe, în tot acest interval, sectorul neguvernamental din țara noastră a avut o dezvoltare extraordinară. Banii, cheltuiți uneori cu cap, alteori haotic și prostește, au ajutat la implementarea de proiecte interesante, fiind vorba uneori de fonduri care au ajuns cu bine la beneficiari sub formă de servicii și fonduri care s-au irosit pe activități aducătoare de nimic. Trăgând linie acum putem spune că efectele benefice au fost mai multe decât aspectele negative.

Pe această dezvoltare s-a născut mândria de a lucra în mediul ONG, sentimentul de independență și de încredere în posibilitățile propriei organizații, existau multiple posibilități de formare, se organizau traininguri, workshopuri, conferințe, sesiuni de formare, cursuri autorizate și schimburi de experiență, programe de consiliere, programe de voluntariat și școli de vară, biblioteci în mediul rural și programe de tip after-school, erau zeci de mii de specialiști – psihologi, asistenți sociali, psihiatri, cadre didactice – implicați în această frenezie, una aducătoare de aer nou în mediul organizațional românesc. La toate acestea s-au adăugat contactul și colaborarea cu organizațiile din afara țării și cu specialiștii din străinătate.

În acest cadru, rolul instituției de stat era mai degrabă terțiar, uneori de beneficiar indirect, având uneori chiar poziția unui intermediar, alteori a unui discipol. Fie că era vorba de parteneriate în proiecte în cadrul cărora aceasta era invitată să participe, având statut de partener, în realitate măsura făcându-se pentru a se facilita accesul ONG-urilor la persoanele asistate în sistemul de stat (beneficiari se numeau în acel moment), de menționat fiind faptul că întotdeauna inițiativa scrierii propunerii de finanțare, soluțiile, activitățile și resursele au venit de la ONG-uri, fie că lucrătorii din cadrul instituției de stat erau implicați în activități de formare și perfecționare profesională.

Reprezentanți ai autorităților statului erau invitați la conferințele de finalizare a proiectelor derulate de către organizațiile neguvernamentale, de multe ori aflându-se în poziția stingheră a celui care reprezintă o instituție ce există și funcționează pe baza unei legi de înființare, dar care face doar ce poate („știți, șefii noștri”…„politicieni”…. „de la CJ, CL”), aceștia afirmând că „la noi nu se poate așa ceva”. De ce nu se poate? „Pentru că știți, sistemul…”

În aceste condiții sectorul ONG juca atât rol de pilot, dar și de partener mic și obraznic care-i arăta colosului că lucrurile se pot mișca, iar statutul unei instituții de stat, parteneră pe diferite proiecte, era mai ales de entitate inclusă în proiect pentru a fi stimulată să inoveze, în anumite cazuri fiind vorba doar de o toleranță, în virtutea obligativității obținerii de parteneriate de tip stat-privat.

În momentul în care țara noastră a fost invitată să adere la Uniunea Europeană s-au schimbat condițiile. Brusc au dispărut acele nenumărate finanțări pentru proiectele propuse de o organizație care erau evaluate fie direct la UE de către evaluatori externi, fie prin alte organisme din sectorul ONG. Au apărut fondurile structurale și o nouă regulă: „depindeți de colaborarea cu instituțiile statului”.  Mai ieftin de atât n-au dat-o. Acel lucru ne-a fost repetat aproape obsesiv în anul 2011 de către directori, în momentul în care, alături de colegi de-ai mei din Caritas, pregăteam cea mai importantă propunere de finanțare europeană care se făcuse până atunci în interiorul instituției. Așa fuseseră informați că va fi, așa ne-au transmis. Așadar, mesajul general la nivel național era „dragi ONG-iști depindeți de STAT”.

Mai rău, s-au împuținat actele de caritate făcute de organisme și oameni privați din străinătate: „Sunteți membri ai Uniunii Europene, de ce să nu trimitem acum bani în Africa odată ce voi îndepliniți condițiile aderării?” ne întrebau firesc partenerii externi. Bineînțeles, aveau dreptate să gândească astfel doar că realitatea românească era puțin diferită.

Brusc, specialistul din cadrul instituției de stat, ce fusese invitat până mai ieri la un workshop sau la o sesiune de formare ca să ia contact cu alt aer, să-și seteze alte repere profesionale, a devenit un pion esențial, preocuparea de a nu-l deranja cu ceva devenind literă de lege. Instituțiile de stat au marele talent de a include oameni care se războiesc în interior dar care devin ca un arici atunci când le pomenești în cadru oficial de propriul sistem existențial pe care înșiși oamenii din interiorul acestuia nu se abțin să-l critice pe la colțuri.

În mod firesc s-a creat o stare de curtoazie din partea a de acum pleoștitului ong-ist și brusc s-a redus până la zero fermitatea acestuia, la fel cum s-a redus și numărul organizațiilor capabile să susțină cu bani mega proiectele ce puteau, teoretic vorbind, a fi obținute prin noile linii europene de finanțare.

Pentru sectorul ONG lovitura a fost incredibilă. În mai puțin de trei ani mii de organizații la nivel național și-au pierdut activitatea, iar lucrătorii acestora au migrat către alte domenii de activitate. Cele care au avut curajul nebun de a scrie propuneri de finanțare pe FS (fonduri structurale) și au avut „norocul” de a primi acele finanțări au ajuns în pragul falimentului din cauza întârzierilor apărute în obținerea banilor după ce au înaintat cererile de plată. Unele au făcut împrumuturi în bănci riscând totul. Ca tabloul să fie complet, statul a pus la dispoziție insuficiente resurse, organismele intermediare regionale fiind în dese rânduri depășite de probleme.

Pe termen lung efectele au fost și mai nocive: pe de o parte o mulțime de organizații scoase din joc ca urmare a imposibilității de a accesa fonduri, pe de altă parte organizații cu resurse umane valoroase și stabile financiar descurajate să scrie proiecte europene și pe de altă parte un număr foarte mic de organizații care s-au impus în mentalul colectiv ca fiind preferate de Statul Român atunci când se aprobă propunerile de finanțare: monștrii sacri ai sistemului neguvernamental. Peste tot și toate persistă imaginea dezolantă a unui sistem privat născut pentru a fi rebel dar care se gudură în prezent la cel pe care-și propusese cândva să-l schimbe.

 

Povestea a două orașe, sau despre două primăveri diferite

Autor: Cornel SARANCI

11-768x535

Primăvara vine însoțită de bucurie, speranță, ghiocei, mărțișoare și „Voci de primăvară- „ vieneze. Aceasta este versiunea oficială, optimistă. Pentru alții, primăvara poate să însemne vești proaste, un aviz negativ de la prefectură, și o nouă încleștare cu justiția, nu tocmai oarbă, o intrare în șomaj, sau aduce chiar… despărțirea de această lume. Pentru varianta a doua, este evident că nu se potrivește Johann Strauss fiul, ci Igor Stravinsky cu Rite de Printimps (Sărbătoarea primăverii).

Lunile de primăvară au adus multă suferință la noi și pretutindeni. Inundații devastatoare, cutremure, ca cel din patru martie 1977, sau ca cel de la 11 martie 2011 la Fukushima, sau tornadele devastatoare din aprilie și mai 2011 la Tuscaloosa (Alabama) și Joplin (Missouri).https://www.youtube.com/watch?v=jME_GYEwrF0

Dezastrele naturale au captivat atenția unui anume public cinematografic amator de senzații…tari, iar Holywood-ul s-a grăbit să onoreze cererea. Dar realitatea acestor dezlănțuiri ale naturii depășește imaginația umană. O tornadă ca cea de la Joplin a avut o viteză de peste 200 mph (320 km/h sau 90 m/s), adică mai mult de un sfert din viteza sunetului. La această intensitate (EF5) clădirile sunt rase de pe fața pământului iar mașinile sunt târâte și aruncate pe sus ca niște cutii de chibrituri.

Dar adevărata poveste a acestor două orașe începe după ce s-a terminat nenorocirea și cei peste 100.000 de mii de voluntari (chiar așa) au terminat intervenția de prim ajutor. Să spunem că Joplin este un oraș de mărimea Romanului (cam 50 de mii de loc), iar Tuscaloosa cam de mărimea Târgu Jiu (100 mii loc).

Două orașe, în aceeași țară, dar cu mentalitate și acțiune total diferite.
În primul oraș s-a optat pentru o pornire de jos în sus. Primarul a impus un moratoriu (asupra) construcțiilor de 60 de zile (timp în care proprietarii caselor și afacerilor trebuiau să termine documentația de execuție) după care s-a dat drumul la treabă. Cu alte cuvinte administrația orașului în frunte cu primarul a înțeles că bunul simț și colaborarea oferită din partea unui grup de inițiativă al cetățenilor format din proprietari și deținători de afaceri, trebuie să aibă întâietate.

În celălalt oraș, primarul a gândit că acest dezastru este o bună, o unică ocazie, să facem lucrurile așa cum trebuie, tovarăși. A fost impus un plan de urbanism restrictiv, care a amânat lucrările și a mărit prohibitiv costurile. De fapt, în astfel de situații fiecare primar, chiar dacă este în Dorohoi sau Botoșani, se crede un mic baron Hausmann, care în micul său Paris visează să „taie” bulevarde în linie dreaptă cu minim șase benzi, cu piețe gen Tien an Men în care să intre un million de oameni chiar dacă populația orașului este de optzeci de mii de suflete. De fapt în ciuda hiperbolei, ideea cred că nu e greu de prins. Urbanismul este un fel de socialism în arta arhitecturii. Iar urbaniștii s-au dovedit cei care s-au dovedit adevărații cerberi, care au făcut și au desfăcut politica în orașele mai mici sau mai mari încăpute pe mâna megalomanilor.

Cutremurul care a avut loc în urmă cu patru decenii în România este anual un prilej pentru defilare prin fața ecranelor mici sau mai mari a unor specialiști care au șansa, cel puțin o dată pe an, să ne înspăimânte cu viitorul. The Big One. Dar presupunând că am scăpat de acesta, nu ne rămâne decât să ne cutremurăm la ce ne așteaptă dacă am fi nevoiți să ne refacem locuința, dacă este o locuință individuală, pentru că blocul nu intră în discuție. Dacă avem un primar de talia celor de acum și o corupție de nota zece, ca cea de acum, să ne imaginăm cum am putea obține o autorizație de construcție, presupunând iarăși că dispunem și de banii necesari pentru proiect și execuția lucrării. Să vedeți atunci cum se răsucesc fericiți în fotolii cei de la diferitele inspectorate (nu le mai dăm nume, că se știu) că pot să ne mai pună un băț în roată când mergem după avize.

Că vorba aia, dacă a fost o nenorocire, atunci trebuie să învățăm din asta. Trebuie lărgită strada, trotuarele, iar casa dvs trebuie retrasă mai în interior, etc, etc. Structura de rezistență trebuie modificată, iar panta acoperișului, burlanele și alte alea nu corespund noilor eurocoduri și alte directive europene. Iar împrejmuirea și culoarea și modelul trebuie să fie în conformitate și ea cu…așa vrea mușchii mei. Dar dacă doriți, vă recomand eu un arhitect și o firmă de construcții care vă obține și avizele și lucrează foarte repede.

Dar acesta este scenariul în varianta roz. Ce vor face cei mulți, care au pierdut un apartament în bloc? În 1977 regimul comunist, prin Ceaușescu, a reușit o lovitură de imagine prin acordarea de ajutoare celor mai loviți de cutremur, mutându-i în locuințe construite din fondul de stat și ajutându-i cu mobilier. Dar aceasta se întâmpla cu treisprezece ani înainte de intrarea în cădere liberă a sistemului. Regimul nu a mai putut să facă față alocării defectuoase de resurse în industrie, construcția de locuințe a scăzut ritmul, și lumea nu mai primea apartamente de la stat. Regimul a fost nevoit să accepte ca oamenii să devină proprietari prin cumpărarea de locuințe, pentru că nu mai avea bani să construiască de la buget.

Între timp au mai fost și alte cutremure, în 86, în 90, în 2004 și multe altele. Am mai primit și legi, ca Legea calității în construcții, am primit și inspectorate, care și ele și-au schimbat numele dar nu și năravul, dar lucrurile nu s-au prea schimbat. Iar blocurile au îmbătrânit, odată cu locatarii lor. Dar în ciuda îmbătrânirii populației, structura sa pe medii de locuire s-a modificat dramatic. Astfel, orașul Iași avea la începutul anului 2016 o populație de peste 362000 loc, fiind al doilea oraș al țării.

Cum s-a produs acest lucru ? Prin migrație. Infuzia masivă de populație alogenă produce însă și multe efecte negative. Apartamentele și casele trec din mână în mână. Cei care cumpără, de obicei oameni cu bani, se apucă de făcut modificări. Dar modificările nu se rezumă doar la gresie și faianță sau parchet. Atât la case, dar și la bloc se umblă și la structura de rezistență. În cel mai bun caz se obține o autorizație, pe bază de șpagă de la inspectorat, și apoi omul se apucă liniștit de joaca de-a meșterul Manole.

De fapt blocurile nu se pretează pentru calitatea de proprietar individual al apartamentelor. Administrarea lor în cadrul asociațiilor prevăzute prin Legea asociațiilor de proprietari (2016), nu rezolvă probleme de fond privind structura de rezistență, pentru că nu există o formă de constrângere eficientă a proprietarilor. Oamenii se ignoră, sau se sfidează reciproc, pentru că odată cu mutatul la oraș dispare și legea bunului simț, sau simțul măsurii. Iar autoritatea civilă începând cu poliția și terminând cu inspectoratul în construcții își fac liniștiți siesta. Mai rămâne să vorbim despre asigurări sau despre instituțiile de credit. Dar acesta este un subiect prohibitiv pentru o categorie semnificativă din populația României. Căci în condițiile actuale nici nu-ți poți permite luxul să mori.

Vremuri „eroice” sau despre sezonul glodului și al colbului

Autor: Cornel SARANCI

cifa-in-noroi
Secvență din filmul Man of Marble (1977), regizor Andrzej Wajda

Venirea primăverii, chiar dacă timpurie, nu este întotdeauna motiv de bucurie. Zăpada se topește repede și se transformă în șuvoaie care curg pe drum. Pământul se dezgheață și se preface în mâl. Fără să vreau îmi vine în minte filmul Omul de marmură (Man of Marble-1977) al lui Andrzej Wajda, marele regizor polonez.

În anul 1976 o tânără care se pregătea să își pregătească licența în regie de film la Cracovia, este captivată de istoria din anii 50 a unui zidar, erou stahanovist, devenit repede erou al șantierelor de la Nowa Huta. El a devenit pentru scurtă vreme simbolul regimului. Dar stilul său direct a devenit incomod, și omul a „dispărut”. Studenta încearcă să îi reconstruiască profilul, îi ia un interviu fostei soții, și celui care i-a dat viață pe ecran. Dar lucrurile se opresc aici, pentru că strădania tinerei devine incomodă pentru autorități, iar îndrumătorul său de licență îi taie subiectul pe motiv că a depășit bugetul. Un film de colecție, ale cărui imagini merită văzute ca un film mut chiar dacă nu înțelegi nimic din poloneză. Una din imaginile (autentice, de arhivă!) care te izbește la minutul 14, sunt malaxoarele (cifaroamele) încărcate cu beton, împotmolite până la butucul roții în glod, în așteptarea buldozerului, care, asemenea unui remorcher, le trage pe rând ca pe niște șalande în deltă. Aceste imagini sunt emblematice pentru comunism.

Glodul sau colbul de pe ciubote sau pantalonii vătuiți și pufoaică erau semnele de recunoaștere ale celor care se recomandau că făceau parte din clasa muncitoare. Activiștii își puneau și ei hainele astea când mergeau pe șantiere. De fapt, ei conduceau totul. De asta glodul a rămas un simbol al înapoierii și atunci, ca și acum, la aproape treizeci de ani de la trista noastră revoluție.

Drumurile noastre arată că sectorul, așa zis public, cel controlat de stat, nu a făcut nici un pas înainte. Dar ce este acest „glod”? În termeni de specialitate se numește sol, un amestec de componente vegetale și minerale care se află la suprafața scoarței. El asigură fertilitatea și dezvoltarea plantelor, și a buruienilor, desigur. Se mai numește și pământ vegetal. Acest sol are în componența sa minerală și praful, o fracțiune cuprinsă între 0.05 și 0.005 mm, adică mai mic de a douăzecea parte dintr-un mm. Vă dați seama că acesta pătrunde peste tot, chiar dacă ai geamul închis la mașină sau la casă. Pământul vegetal are proprietatea, sub influența apei, de a deveni plastic, la fel ca o plastilină. Când cantitatea de apă crește el atinge pragul de saturație, începe efectiv să curgă. Nu mai poate „înghiți” apa. Din acest motiv constructorii de pe șantierele de drumuri, sau construcții civile trebuie să ia măsuri pentru dirijarea apelor de ploaie. De ce nu se iau aceste măsuri? Pentru că se poate și așa.

Vedem în aceste zile că cei care au cumpărat terenuri pentru a construi, au dat drumul la lucrări. Utilaje grele de săpat și de transport intră pe pământul transformat în mâl și depozitează materiale de construcții. Apoi ies pe șosea și lasă sute de kilograme de mâl în urmă. Mașinile care vin din urmă îl sfărâmă și îl transformă în praf, pe care îl înghițim, noi cei care trecem pe acolo. Asta se întâmplă pe șosele, dar și în orașe, unde au început de asemenea lucrări de construcții.

S-a schimbat ceva în mentalitatea celor de pe șantier, din vremea filmului din epoca comunistă? Atunci comandau activiștii. Acum cine comandă? Poate incompetența. Să luăm cazul drumurilor. La extremitatea amprizei, care de regulă este la marginea șanțului drumului, se mai află o fâșie de 1.5-5 m care se numește zona drumului, pe stânga și pe dreapta. Această fâșie se află de asemenea în administrația drumurilor. Cei de la administrație sunt obligați să ia măsuri să nu se depoziteze materiale granulare sau pământ pe această zonă, sau în apropiere. Șantierele în lucru trebuie să aibă amenajate intrarea cu dale de beton, încât să nu se transporte pe drum noroi. Ce fac în realitate acești oameni, în afară de faptul că emit autorizații și iau șpăgi? Praful este pentru circulație la fel de periculos ca și noroiul. O frână pusă pe praf poate să producă un accident poate mai periculos decât unul pe asfalt umed. Praful și nisipul se comportă ca niște sfere minuscule care se rostogolesc odată cu roțile, împiedicând aderența mașinii la șosea. Aceasta este de fapt deraparea.

Noroiul și praful mai apar și datorită faptului că pământul nu este fixat prin lucrări de plantări. Șanțurile și terasamentele, zona drumului, trebuiesc înierbate, pentru a fixa pământul. În oraș, este la fel, valabil. Spațiile verzi de pe marginea străzii sunt de fapt pământ bătătorit. Parcurile există, dar cam lipsesc. Pe orice loc, cât de cât liber, se construiește. Praful de pe șantiere este „ventilat” de-a lungul străzilor largi de către tir-urile care circulă în voie. Ce fac cei de la protecția mediului? Periodic se anunță nivelul de praf. Și la ce folosește asta? Se spune că președintele Trump vrea să desființeze US EPA (agenția pentru protecția mediului). Probabil că a văzut și el că nici ăia nu fac nimic, decât să ia șpăgi ca și la noi sau pun bețe în roate.

Deutsche Bank își majorează capitalul

die-deutsche-bank-hat-in-den
În ultimii ani Deutsche Bank a absorbit în dese rânduri capital nou. Sursa foto: http://www.faz.net

În conformitate cu propria strategie Deutsche Bank poate în prezent să emită noi acțiuni și să colecteze 8 miliarde de euro, acest fapt fiind stabilit sâmbătă, 4 martie 2017, de către consiliul de administrație al băncii, relatează cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung în ediția sa online.

 

Noi tensiuni în relațiile turco-germane

Autor: Cătălin ASĂVOAEI

recep-tayyip-erdogan
Recep Tayyip Erdogan – Photo soource: http://www.faz.net

Autoritățile din Germania au refuzat apariția reprezentanților turci în cadrul unor evenimente organizate de autoritățile turce pe teritoriul Germaniei, fără a oferi explicații clare pentru această decizie.

Ca urmare a acestui fapt autoritățile de la Ankara au reacționat prin președintele Erdogan, acesta acuzând Germania de „practici naziste”.

În clipa de față se poate vorbi despre o criză a relațiilor turco-germane, tensiunile survenind ca urmare a anulării de către autoritățile locale din Germania a mai multor evenimente organizate de către miniștrii cabinetului Erdogan, invocându-se doar motive ce țin de securitate.

„Practicile voastre nu s-au schimbat față de practicile de demult ale naziștilor” a sunat acuzația președintelui Turc Erdogan la adresa autorităților germane, declarația fiind dată în Istanbul, sâmbătă, 4 martie, într-un discurs.

Aceste acuzații „tăioase” (Frankfurter Allgemeine Zeitung) au fost înaintate în cadrul unui eveniment major la care au participat zeci de mii de adepte cărora președintele le-a cerut să voteze „DA” la referendumul din luna aprilie a acestui an. „Ne-am gândit că acele vremuri s-au dus demult dar se pare că ne-am înșelat” a ținut Erdogan să adauge, declarațiile fiind preluate de agenția AFP și de cele mai importante gazete din Germania.

În data de 16 aprilie în Turcia va fi organizat un referendum în cadrul căruia populația din Turcia va vota pentru sau împotriva introducerii sistemului prezidențial de conducere a țării, unul care vă mări într-un mod considerabil autoritatea președintelui de a conduce țara și care va reduce puterea de decizie a parlamentului țării. 1,4 milioane din cele 3 milioane de turci care trăiesc în prezent în Germania, au drept de vot.

Steaua fără nume

Autor: Cătălin Asăvoaei

steaua-nu-este-fcsb

Una dintre cele mai spectaculoase prăbușiri a unei echipe de club din fotbalul românesc poartă numele Steaua București. Echipa lăsată de izbeliște după schimbarea regimului comunist, tranzacționată într-un stil mafiot doar pentru că nu s-a vrut a se găsi o soluție legală, riscă să dispară în aceste zile. Iar pentru a confirma parcă schimbările radicale prin care trece societatea românească, vorbim nu de o părăsire a echipei de către suporteri ca urmare a lipsei rezultatelor ci de o atitudine în masă a acestora, fundamentată pe un apel către demnitate și normalitate.

Povestea este arhicunoscută suporterului de fotbal din țara noastră. Un jurist din cadrul MApN a avut curajul de a fluiera în biserică, scormonind într-o mizerie lăsată în urmă de câțiva colegi de-ai săi, big mahări în minister. Omul a mers în justiție, iar Justiția a decis: actuala echipă deținută de George Becali nu este echipa Steaua București. Așadar FCSB nu este același lucru cu Steaua București (CSA). Scurt pe doi.

De aici a ieșit marele scandal: bineînțeles, la nivel declarativ noi, românii, ne dorim cu toții respectarea legilor dar nu atunci când suntem direct afectați, iar Florin Talpan, juristul CSA, adică omul cu fluierul în lăcașul de cult, este atacat tocmai pentru că există oameni care nu au nici un interes ca adevărul să iasă la iveală. Simpatizanții echipei de fotbal Steaua București s-au împărțit în două, unii neacceptând ideea ca Steaua ar putea să fie înscrisă într-o ligă inferioară, vorbind aici de suporterii de rezultate și simpatizanții George Becali, iar alții, printre care și subsemnatul, fiind convinși că a juca într-o ligă inferioară, dar cu condiția de a se intra în legalitate – bonus a scăpa de George Becali – este un preț prea mic pe care l-am putea plăti pentru a șterge mizeria lăsată în urmă de corupți și pușcăriași

În cadrul fenomenului, cea mai mare tragedie nu este aceea de ieșire din peisaj a unei echipe de fotbal, ci este cea a suporterului de fotbal căruia îi dispar reperele. În realitate dispariția Stelei reprezintă ultimul stagiu al unei prăbușiri generalizate în ceea ce privește fotbalul autohton, una începută în anii de după Revoluția Română, mai întâi la nivel de juniori, apoi în eșaloanele secunde și continuată cu dispariția echipelor de tradiție și mai ales în planul competițiilor europene, totul pe fondul unui dezastru organizatoric patronat în mod direct de Dumitru Dragomir și Mircea Sandu, oameni demni de a fi condamnați pentru genocid sportiv. În ceea ce privește mentalul colectiv avem de-a face cu un efect și mai nociv. Practic se răsucește cuțitul într-o rană românească dureroasă deoarece dispariția echipei fanion a fotbalului românesc se înscrie pe un drum bătătorit, început cu dispariția simbolurilor românești din toate domeniile de activitate.

Nu voi sta acum să evoc aici fiecare pas al modului incorect în care s-a realizat trecerea Stelei de la MApN la George Becali. Dacă există doritori de a se documenta cu privire la fiecare etapă vă recomand ancheta realizată de Filip Pindean, un material de excepție publicat în urmă cu ani buni pe pagina web http://www.fcsteaua.ro. Cu toate acestea, câteva elemente sunt de evidențiat, practic fiind vorba de micile amănunte care pot face diferența:

  1. Problema morală. Clubul de fotbal Steaua București nu a fost niciodată gândit ca aparținând unei singure persoane. La început a reprezentat un departament, apoi un minister, apoi 45% dintre suporterii de fotbal din țara noastră, urmând ca să fie caracterizată „echipa națiune” de către gazetarii francezi. Aceasta a fost elementul cheie, greșeala majoră făcută de George Becali, nu a înțeles că nu poți să ai ceva ce nu-ți aparține, cu atât mai mult cu cât tu nu ai cumpărat clubul de la un alt patron, pe baza unui contract și a unei facturi. Nici Barcelona, nici Galatasaray Istanbul, nici Machester City sau Real Madrid nu sunt deținute de un singur om. Este adevărat că există acționari majoritari dar există în plus și președinți sau consilii de administrație. Existența țarilor în fotbal se regăsește mai ales în est, în Rusia și în Românica.
  2. Adevărat este că echipa de fotbal Steaua București avea probleme financiare imense la finele anilor 90, dar această situație a fost cauzată în primul rând de incompetența unor angajați ai MApN, oameni care, pe fondul propriei neputințe s-au grăbit să încurajeze procesul de trecere a Stelei de la club departamental la club privat, tocmai pentru ca să scape de responsabilități. Au ales soluția de sub nas, ce mai ușoară, pentru a le fi mai ușor. Acesta a fost momentul în care George Becali a profitat de situația creată, de aici începând investiția în imaginea sa de salvator. În realitate, această imagine de salvator, discutabilă dacă este să intrăm în amănunte, nu-l salvează pe Becali în fața Justiției și nu demonstrează că trecerea s-a făcut legal.
  3. În momentul în care echipa Steaua București a trecut de la statutul de club departamental la cel de apartament, patronat printr-o societate înființată de Viorel Păunescu, se puteau găsi și alte soluții. Nu s-a încercat un demers politic, nu a existat nici un proiect de lege, s-a apelat la soluția cea mai ușoară. Atenție, vorbim despre un club care a reprezentat STATUL ROMÂN. Practic acela a fost momentul în care au debutat problemele legale, punctul cheie în care orice judecător de pe această lume poate să decidă că lucrurile s-au făcut incorect. Unii simpatizanți de-ai lui Becali ar putea întreba: dar dacă nu a existat o lege care să fie respectată, atunci cum se poate dovedi că Becali a încălcat legea? Acestora le răspundem că, în realitate George Becali și-a asumat un mare risc tocmai ca urmare a acestei situații, iar maniera în care a acționat (vezi punctul 4), ajutat fiind de manevrele gândite și sprijinite de cuplul Pițurcă-Pănescu, nu a demonstrat bună credință ci mai degrabă preocuparea de a elimina pe oricine s-ar fi putut împotrivi procesului de preluare a Stelei.
  4. În momentul în care s-a realizat trecerea echipei Steaua București la GB de la ONG-ul de apartament deținut de Viorel Păunescu, au apărut două elemente ce necesită atenție. În primul rând s-a realizat un șantaj ordinar pentru ca membrii CA ai clubului să fie îndepărtați, prin mărirea cuantumului cotizațiilor. În mod automat a scăzut numărul oamenilor care se puteau opune trecerii echipei Steaua București la George Becali. În al doilea rând, cel care a făcut presiunile „eu dau banii dar nu contez, de ce vă bateți joc de mine?”, anume George Becali, nu avea nici o funcție în cadrul clubului Steaua București, deci sumele date de acestea neavând nici o valoare tocmai din acest motiv. Interesant este faptul că presiunea imensă (șantajul) pusă de Becali a avut în vedere tocmai acest argument, al banilor: „eu dau bani dar vreau să fiu recunoscut”. Realitatea este că, neavând nici un statut formal în cadrul clubului, George Becali nu poate avea nici un argument serios dovedit cu acte referitor la așa-zisele investiții realizate, neexistând o contabilitate prin care să se dovedească aceste investiții. De altfel situația i-a convenit de minune lui George Becali, el preluând echipa fără a plăti pentru valoarea de piață a fiecărui jucător în parte și fără a-și asuma datoriile clubului, exceptând nocturna și tribuna oficială  (punctele grele, elementele vizibile, pe baza cărora a exercitat șantajul).

Revenind la problema cea mai spinoasă, anume la riscul ca (și) echipa de fotbal Steaua București să dispară din fotbal, ne dăm seama că dreptatea este de partea lui Florin Talpan fie și numai ca urmare a constatării virulenței atacurilor care se produc împotriva domniei sale. Interesantă este și secvențialitatea acestora, caracterul concertat al acțiunii, persoanele care îl atacă, dar și preferința presei scrise și în general a mass-mediei, indicând în mod special postul de televiziune PRO TV și cotidianul GAZETA SPORTURILOR, de a le promova. Continuând pe linia modului în care presa sportivă s-a raportat la această situație, cel mai șocant aspect este acela că aceasta nu respectă o hotărâre judecătorească.

Se folosește la caterincă denumirea de „Steaua lui Becali” atât la ProTv cât și în GSP, fiind vorba de o duplicitate grețoasă, una care le va da autorilor ocazia să o drege din condei la timpul potrivit. Practic, după ce Justiția a decis ca FCSB nu este Steaua București, în presa de specialitate este folosit tot numele Steaua atunci când echipa patronată de George Becali este implicată într-un eveniment sportiv (5 martie, Știrile Pro Tv, relatarea despre egalul FCSB cu ultima clasată fiind elocventă).

Mai rău, nici Federația Română de Fotbal și nici Liga Profesionistă de Fotbal par să nu dea doi bani pe lege și pe o hotărâre judecătorească. În felul acesta s-a ajuns la o situație incredibilă: umilită în meciuri directe împotriva echipei Dinamo București, echipa FCSB a reușit performanța de a-i pune în cârcă aceste insuccese echipei Clubului Sportiv al Armatei (CSA), adică Stelei București.

Blog at WordPress.com.

Up ↑