Search

Democrație în România

15-16 pozitiv pentru Iași, 17 -18?

Economics

Conform unui comunicat de presă emis de către Direcţia Judeţeană de Statistică, exporturile firmelor ieşene au urcat la 754 milioane de euro, în timp ce importurile au crescut cu 12,6% în noiembrie 2016, comparația făcându-se pe datele centralizate în lunile noiembrie ale anilor 2015 și 2016. Ca urmare a acestei centralizări, soldul operaţiunilor de comerţ internaţional a fost pozitiv în penultima lună a anului 2016 la Iaşi (Sursa media: Ziarul de Iași, 17 martie 2017).

Pe de altă parte valoarea totală a investiţiilor pentru județul Iaşi însumează în acest an (2017) doar 18 milioane de euro sumă din care, conform angajamentelor Consiliului Județean Iași, cheltuielile pentru lucrările la drumuri vor fi prioritare, fiind vorba de 39, 3 milioane de lei.

Situația investițiilor și a fondurilor alocate proiectelor de dezvoltare și de consolidare a infrastructurii este îngrijorătoare deoarece țara noastră „a reușit” o performanță rară prin comparație cu celelalte membre ale Uniunii Europene și anume aceea de „a deține” un coeficient de 0% absorbție a fondurilor europene. De menționat este faptul că țara noastră avea alocată o sumă de peste 30 de miliarde euro, una negociată și aprobată la nivelul UE, pentru exercițiul financiar 2014 – 2020.

Situația este de-a dreptul dramatică deoarece deja ne aflăm la jumătatea perioadei celui de-al doilea program european, iar startul implementării de proiecte pe axa 2014-2020 reprezintă o mare necunoscută în condițiile în care țara noastră se chinuie încă să utilizeze fondurile alocate în exercițiul financiar 2007 – 2013.

„Îngrijorările există de la începutul exercițiului financiar 2014 — 2020. Ne aflăm în martie 2017. Avem 0% absorbţie europeană pentru aceste 23 de miliarde (de euro – n.r.) pe care România le are la dispoziţie”, a declarat Comisarul european pentru politică regională Corina Creţu, declarație preluată de Agerpres. (Sursa media: http://adevarul.ro/economie, 16 martie 2017).

Ziua aducerii aminte, sau despre importanta ONG-urilor într-o societate liberă

Autor: Cornel SARANCI

remembranceday.jpg.size.xxlarge.promo

Cu o lună înainte de declanșarea articolului 50, de ieșire a Marii Britanii din UE, guvernul țării a publicat un document privitor la situația actuală a națiunii. Din acest document aflăm că în Marea Britanie trăiesc aproape trei milioane de cetățeni UE. Din aceștia aproape 2 milioane sunt polonezi, iar 200 mii sunt români. Deci românii sunt a doua națiune prezentă ca număr pe teritoriul britanic. Acești oameni, ca și mulți alți străini, se află în UK, și mai ales în Londra, pentru a munci. Și fac acest lucru poate de dimineață până seara, inclusiv sâmbăta, iar alții și duminica. Alți străini vizitează insulele britanice, mulți dintre ei români, pentru a face turism, sau pentru cumpărături (shopping).

Străinii au o imagine fragmentată despre britanici. Amatorii de fotbal au imaginea huliganilor de pe stadioane. Amatorii de muzica pop îi au pe Beatles sau pe Freddy Mercury. Snobii visează să facă târguieli la Harrods. Dar puțini cunosc o caracteristică greu de înțeles pentru niște continentali obișnuiți cu uniformitatea, conformitatea și alinierea. Istoria britanicilor este un șir de evenimente în care geometria formelor regulate, simetria, nu joacă un rol important. De aceea relația între stat și societate este și ea un lung șir de pași înainte și înapoi la stânga și la dreapta. Doi adversari care s-au confruntat adeseori, dar care au ajuns la maturitate să se respecte și să colaboreze.

Remembrance Day (Sunday) sau Ziua Aducerii Aminte, sau a Neuitării este o ocazie de a aduce omagiu celor căzuți pentru apărarea țării și a aliaților săi. În luna a unsprezecea, în ziua a unsprezecea și la ceasul al unsprezecelea din anul 1918 s-a încheiat primul război mondial. Un milion de britanici, mulți dintre ei voluntari, au fost uciși. Începând cu 1919 această zi este respectată cu strictețe și se ține în a doua duminică din preajma zilei de 11 noiembrie. Înainte de ora 11 se țin 2 minute de reculegere. Ora 11 este marcată cu salve de tun. După ce suverana și familia regală depun coroane de flori de mac (simbolul sacrificiului pe câmpurile de luptă), urmează membrii clasei politice, urmați de cei din țările Commonwealth.

Dar aici începe deosebirea de restul țărilor. Nimeni nu ține vreo cuvântare, nici de sămânță. Doamnele sunt îmbrăcate în doliu. Iar armata nu defilează. Militarii sunt așezați pe două rânduri, de o parte și de alta a monumentului Cenotaf (un monument al eroului necunoscut). De o parte sunt militari în poziție de repaos, de cealaltă fanfarele militare. Dinspre manejul Horse Guard Parade se scurg spre monument miile de participanți la acest marș al solidarității și libertății. Cine sunt acești oameni? Membrii unor asociații formate din foști militari, voluntari, ingineri geniști, doctori, asistente și surori medicale, infirmiere. O mulțime multicoloră formată din femei și bărbați de toate culorile și toate vârstele se pune în mișcare. Pasul cadențat este alternat cu mersul lejer. Tineri și bătrâni. Mulți sunt trecuți de 80 de ani. Alții se aproape de 100. Unii merg pe propriile picioare. Alții se sprijină în umbrele, în cârje. Se ajută de cadre, sau se deplasează în căruț, împinși de camarazi sau de membri din familie. Supraviețuitorii defilează în formații. Dar printre ei găsești femei, copii, care de fapt îi reprezintă pe cei care nu mai sunt aici, soți sau tați. Când ajung în dreptul monumentului depun o coroană de maci roșii (ziua mai este numită Poppy Day).

Ce i-a adus pe acești oameni aici? Unii au venit în fiecare an timp de 50 de ani. Fiecare are de spus o poveste proprie. A sa, sau a celui drag care nu mai este aici. Legătura între acești oameni s-a format în timp prin intermediul unor asociații, de cele mai diferite orientări. Asociații ale supraviețuitorilor, ale văduvelor de război, asociații religioase, Asociația Scout, Armata salvării.

Acest eveniment este și un prilej de Fund Raising (strângere de fonduri). În 2016 în cadrul evenimentului Poppy Appeal, asociația caritabilă Royal British Legion a strâns 40 milioane de lire sterline. Asociația administrează 6 cămine de îngrijiri și acordă diverse servicii de asistență și consiliere persoanelor care au avut de suferit pe câmpurile de luptă. Unele asociații au vechime mică, 5 ani. Altele precum cea a spitalulului Chelsea(Royal Chelsea Hospital) datează din timpul lui Carol II Stuart (sec XVII). Livrelele sale roșii sunt de neconfundat. Mulțimea asociațiilor din Marea Britanie nu se preocupă doar de zonele de conflict. Crizele umanitare din Lumea a treia sunt de prioritate maximă. Iar oamenii dau bani pentru aceste asociații pentru că și-au dovedit credibilitatea.

Dar ce se întâmplă la noi în țară ? De ce este atât de ușor să pui Ong-urile cu ”botul pe labe”? În domeniul acesta, ca și în cel al economiei, a apărut acel fenomen al clientelismului. La fel ca și în cazul lucrărilor publice și în domeniul serviciilor publice, guvernul ”face legea” adică alege cine câștigă și cine pierde. În țara noastră există multe ”ONG-uri” de carton, unde se spală bani, și unde se fac servicii fictive. Competența este și ea discutabilă în multe situații. Puține organizații efectuează cu adevărat servicii în comunitate. La peste un sfert de veac după căderea regimului comunist nu s-a separat grâul de neghină în societatea românească. Iar domeniul ONG nu face excepție. Guvernul actual a ales să pună accentul în politica bugetară pe formarea unui detașament de gardă format din bugetari. Cum ? Mărind salariile bugetarilor și făcându-i dependenți de această politică. La fel cum a făcut cu minerii în 1990. În societate se va deschide o nouă falie. Vechea politică divide et impera.

Pe de altă parte, societatea, cei care sunt potențialii beneficiari ai unor servicii necesare, așteaptă cu nehotărâre. Există multă nevoie de îngrijire pentru persoanele în vârstă. Există și mulți oameni cu bani. Dar tocmai aceștia s-au învățat să abuzeze gratuitățile oferite de subvențiile pentru îngrijire prevăzute de legea 34/1998. Cu siguranță acest moment în care statul a marcat un moment de schimbare a politicilor sociale este  o cotitură. Ce lecții putem înțelege de aici? Una dintre ele este că resursele bugetare nu mai ajung pentru servicii, mai ales când statul vrea să își formeze o clientelă electorală. O altă lecție este că Ong-urile si beneficiarii de servicii (clienții) vor trebui să se întâlnească pe o piață a serviciilor, unde vor trebui să înțeleagă că aici este locul negocierii și al evaluării reciproce. Beneficiarii vor trebui să înțeleagă că s-a terminat cu pomana, iar ONG-urile vor trebui să vadă că politica s-a schimbat la 180 de grade. Nu mai negociem cu un client unic, care este statul, ci cu o mulțime de clienți, la fel ca un atelier service sau un magazin cu clienții săi. Numărul ONG-urilor se va restrânge dramatic. Va urma o specializare a serviciilor, o specializare a personalului. O apropiere de mentalitatea de piață. O reducere a costurilor urmează ca de la sine, dacă vrei să mai exiști. Va crește rolul voluntarilor. Să nu uităm că în asociațiile britanice, despre care am vorbit, activitatea se bazează din greu pe munca acestor oameni. Oameni maturi cu experiență profesională diversă: juriști, medici, ingineri, oameni care și-au oferit serviciile ca să opereze cazuri grave de chirurgie pe creier, sau protezare de membre.

Desigur, asociațiile din Marea Britanie sau din alte părți ale lumii civilizate nu pot să facă toată treaba. Este nevoie de o colaborare cu statul. Dar statul trebuie și el să știe că este în slujba publicului. Se întâmplă aceasta în România? Ce încredere poate avea societatea în oameni care pun la cale ordonanțe la vreme de întuneric? Ce să negociezi cu ei? Și ce valoare și cât poate să dureze o înțelegere semnată cu acești oameni? Toate aceste întrebări înseamnă că există un risc, numit risc politic. Acest risc trebuie evaluat, cuantificat de către societate, și de către ONG-uri, care trebuie să se gândească serios la un plan B.

Ieșirea Marii Britanii din UE, așa numitul Brexit va fi declanșată până la sfârșitul lunii martie. Ce va însemna acest fapt pentru restul UE? Majoritatea celor de la Bruxelles nu par să se pună de acord asupra acestor consecințe. Și se pare că nici nu înțeleg acest avertisment. De fapt semnificația lui Remembrance Day este că poporul britanic este mândru de identitatea sa, de libertatea sa, pe care nu vrea să o cedeze pentru nimic în lume unei alte instanțe, că vrea să aibă un parlament care să dea legile țării și care este răspunzător în fața poporului pentru aceste legi. Ce se va întâmpla dacă UE se va duce la vale? Cu siguranță că guvernul nostru și cei din jurul său vor avea mai puțin de furat. Dar ce se va întâmpla cu noi ceilalți? Poate trebuie să ne gândim cu toții împreună și fiecare separat la un plan B. Și, cu siguranță vom prețui mai mult ONG-urile, sau măcar pe unele dintre ele.

Alegeri: Vești bune din Olanda – DA Europei , NU populismului

bester-dinge-wahlsieger-mark
Sursa foto:  http://www.faz.net/aktuell/politik/ausland

Olandezii au dat semnalul unității europene, iar următoarea miză pentru Europa va fi în cadrul alegerilor din Franța.

Cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung face o analiză, în ediția sa online, a alegerilor din Olanda menționând o situație oarecum asemănătoare celei din țara noastră atunci când analizăm categoriile sociale care votează: alegătorii Primului-Ministru aparțin unei anumite categorii sociale situație care este valabilă și în în cazul celor care au votat pentru contracandidatul său Gert Wilders, existând astfel diferențe evidente între cele două clase sociale care au votat.

Fotografia în care învingătorul Rutte este înfățisat apare cu următoarea precizare: „Cel mai bun lucru: Mark Rutte sărbătorind victoria în alegeri miercuri seara, la o petrecere în Haga”.

Întrebarea ridicată de către Allgemeine Zeitung este legată de semnificația acestui fapt pentru autoritățile olandeze, de ceea ce va urma după formarea noului Parlament și a Guvernului. Olanda se înscrie în rândul țărilor care sprijină în continuare proiectul european, iar prin votul de ieri gruparea politică cu mesaj populist a lui Gert Wilders a primit un important vot de blam, fiind întrecută ca urmare a votului masiv acordat partidului lui Mark Rutte.

Rezultatul acestor alegeri a stârnit zâmbete și a condus la instalarea unei stări de ușurare în rândul politicienilor din mai multe țări europene, înaintea acestor alegeri existând temerea ca opțiunile electoratului olandez să meargă către instalarea unei guvernări sub a cărei conducere s-ar fi ajuns la o stare de instabilitate politică într-un context politic european și așa foarte complicat.

După numărarea celor mai multe dintre voturi, mai exact 95,3 % din numărul total, partidul de centru dreapta a lui Ruttes, anume Partidul Popular pentru Libertate și Democrație (VVD), avea un procent de 21, 3% în ceea ce privește numărul de voturi. Avantajul pare enorm față de partidul clasat pe locul al doilea, anume Partidul pentru Libertate – care a obținut un procent mult mai mic de 13%, doar că, prin comparație cu precedentele alegeri din Olanda scorul este mai slab pentru VVD, fiind vorba de o pierdere a unui procent de 5,2%.

Alcătuirea noii forme de guvernare pare în acest moment a fi una complicată, conform analizei făcute de către nemți. Spre deosebire de anul 2012 atunci când evoluția bună a partidului VVD condus de Rutte a obținut o bună performanță în alegeri, fapt ce a permis formarea conducerii din două partide, în prezent se pare că Rutte va trebui să formeze o coaliție din trei partide, fapt ce va îngreuna procesul de formare a noului guvern. Interesant este faptul că nimeni nu ar vrea să guverneze alături de Wilders, cel căruia nu i-a mai rămas decât să spere într-un rezultat mai bun la următoarele alegeri.

Acesta din urmă a ținut să trimită un mesaj prin intermediul unui SMS: „În trecut al fost al treilea mare partid al Olandei, iar astăzi suntem al doilea mare partid. Data viitoare vom fi pe locul 1.”

Știri pe aceeași temă: 
„Potrivit exit-poll-ul Ipsos rata de participare la vot a fost de 82% – cea mai ridicata din ultimii 31 de ani.” (Sursa: Știrile ProTv – http://stirileprotv.ro/stiri/international/alegeri-in-olanda-rezultatul-ar-putea-schimba-soarta-europei-prezenta-la-vot-ridicata.html)

„Blocarea ascensiunii lui Geert Wilders a fost posibila prin participarea masiva la vot: peste 80%. Noul parlament va fi unul extrem de fragmentat, asadar va fi nevoie de formarea unei coalitii de guverare din 4 ori chiar 5 partide. In ultimii 60 de ani, in Olanda, formarea guvernului a durat in medie 72 de zile. Recordul dateaza din 1977, cand a fost nevoie de 208 zile.” (Sursa: Știrile ProTv)

Sistemul politic din Olanda

Olanda este o monarhie constituțională din anul 1815, după ce între 1581 și 1806 a fost o republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815).

Din 2013, Olanda este reprezentată de regele Willem-Alexander, succesorul reginei Beatrix. Teoretic, regele numește membrii guvernului. Practic, odată cunoscute rezultatele alegerilor parlamentare, se formează guvernul de coaliție (această etapă poate dura câteva luni), urmând ca acesta să fie recunoscut de rege.

Parlamentul este compus din două camere. Membrii celei de-a doua camere (Tweede Kamer) sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră (Eerste Kamer), are o importanță mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul lor sunt alese direct de asemenea o dată la patru ani). Cele două camere formează adunarea Stărilor Generale (Staten Generaal).

Timbrul de Mediu propus spre aprobare prin OUG

eco-vigneta-sau-eco-taxa-noua-denumire-a-taxei-22422435cc5806741e-940-0-1-95-1
Sursa foto: http://www.4tunning.ro

Noi bătăi de cap, noi taxe și noi semne de întrebare pentru șoferii din țara noastră. Aceștia vor trebui să plătească o Eco-Vignetă pentru tranzitarea orașelor. Ministrul Mediului, Daniel Constantin, a declarat ieri, 15 martie 2017, că la finalul lunii martie va fi adoptată, prin OUG noua legislație care va înlocui fostul timbru de mediu.

Proiectul prevede ca până la mijlocul anului 2019 marile orașe din România să fie împărțite în zone, în funcție de care șoferii să plătească o taxă mai mică sau mai mare pentru a le tranzita.

O alternativă pentru a evita tranzitarea orașelor ar fi reprezentată de utilizarea rutelor ocolitoare ale acestora. În acest sens Ministrul Mediului și-a luat angajamentul ca într-o primă fază să fie realizată infrastructura necesară urmând ca, ulterior, să introducă o taxă modică pentru Eco-Viniete.

Temerile șoferilor sunt legate de faptul că în realitate Guvernul va forța introducerea Eco-Viniete, iar proiectele de asigurare a infrastructurii vor rămâne doar pe hârtie.

Liber la nepotism și corupție în sistemul sanitar

61808103
Sursa foto: http://stirileprotv.ro

Unul dintre cele mai importante proiecte de lege, care ar fi urmat să reglementeze activitatea în cadrul sistemului de sănătate, a fost schilodit marți în cadrul comisiei de sănătate a Camerei Deputaților.

Cele mai importante prevederi ale acestui proiect au dispărut, iar acestea urmăreau pe de o parte depolitizarea sistemului sanitar de stat și pe de altă parte interzicerea încheierii de contracte pentru spitale cu firme deținute de rude ale managerilor acestora.

Prin dispariția acestui articol se dă liber managerilor de spitale să poată face politică, aceștia putând să-și planifice din timp și să urmărească propriile numiri în funcții de conducere ale spitalelor prin înscrierea într-un partid politic. Totodată s-a dat liber la semnarea contractelor cu firmele conduse de membri ale familiilor managerilor situație în care un manager de spital nu poate fi tras la răspundere dacă, de exemplu, spitalul pe care-l conduce alege să cumpere instrumentar de la o firmă condusă de o rudă apropiată.

Situația este de-a dreptul revoltătoare deoarece articolul care ar fi trebuit să stopeze aceste comportamente nu mai poate fi supus discuțiilor ulterioare, deci nu poate fi îmbunătățit  pentru simplul motiv că a dispărut, el fiind șters din proiectul de lege.

Pentru ca tabloul să fie complet, din cauza acestei situații se menține posibilitatea ca un manager de spital să ocupe în același timp mai multe funcții, fapt care-l va pune aduce în situația de a nu putea fi sancționat în interiorul instituției pe care o conduce în cazul în care ar exista reclamații ale colegilor, subordonaților sau pacienților cu privire la activitatea sa managerială, deoarece nu s-ar respecta un principiu simplu care presupune existența unei  separări a rolurilor în cazul unei instituții.

Știri pe aceeași temă:

http://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/prevederile-prin-care-li-se-interzicea-managerilor-de-spitale-sa-incheie-contracte-cu-firmele-apropiatilor-au-fost-eliminate.html

 

 

Julia, Sandra, sau cum vrea statul să pună șaua pe noi

Autor: Cornel SARANCI

House Democratic Steering Committee Holds Hearing On Women's Health

Sandra Fluke – Photo source: Google images

  Julia este personajul unui material publicitar (https://www.youtube.com/watch?v=Ir6gEvmwQtc ) folosit în campania electorala din 2012 a președintelui Obama. Julia este o fetiță crescută de către o mamă singură, care se zbate cu greutățile vieții. Dar statul sare în ajutorul său și prin diverse subvenții o ajută să își ducă fata la grădiniță, la școală și apoi la colegiu. La vârsta de 23 de ani Julia absolvă colegiul și devine web designer. Dar pentru că vrea să își urmeze cariera, nu vrea să aibă copil, căci o maternitate i-ar pune în pericol acest proiect. De aceea statul, prin Legea asigurărilor de sănătate (Obamacare) îi plătește sănătatea reproductivă (adică pe românește anticoncepționalele) până când va considera că momentul de a procrea este oportun. Și acest moment, ne arată filmulețul, a sosit la vârsta de 31 de ani. Și povestea continuă fericită până la adânci bătrâneți. Ceea ce reținem însă din acest material de propagandă este însă lipsa unui tată. Femeia „copilărește” pe banii contribuabilului între 23 și 31 de ani când întâlnește un Făt Frumos, care dispare pe parcurs, din motive necunoscute nouă, pentru că așa este scenariul. Despre ce simte copilul în lipsa tatălui nu ni se spune nimic în film.

    Un alt personaj, de astă dată real este Sandra Fluke. Pe când era o tânără studentă în drept la Universitatea Georgetown (a iezuiților!!) în 2012, ea a solicitat să vorbească în fața unei comisii a Congresului SUA pentru a apăra cauza femeilor americane, care trebuie să primească gratuitate în cadrul asigurărilor medicale pentru așa numita „sănătate reproductivă”. Motivația sa a fost că o studentă nu își poate permite să plătească din buzunarul propriu 3000 dolari, cam cât ar costa anticoncepționalele pe durata studiilor în facultate. Această mentalitate la o femeie care urmează studii superioare justifică pe deplin inconștiența tinerelor preadolescente de culoare din anii 60 care își începeau viața sexuală la 12- 13 ani.

       Iar cei care cunosc muzica americană nu pot uita celebra piesă Papa was a rolling stone a formației Temptation. Un copil negru o întreabă pe mama despre tatăl său care tocmai a murit:
Tata a fost (ca ) o pietricică care se rostogolea pe drum (rolling stone), zice mama
Unde își arunca pălăria acolo era și casa lui
Și când a murit, tot ce a lăsat a fost singurătatea.

      Comportamentul sexual, sănătatea reproductivă, sunt subiecte la ordinea zilei. În Marea Britanie aceste ore de curs sunt obligatorii de la vârsta de 11 ani. În aceste zile a fost publicat un proiect care introduce această obligație de vârsta de 4 ani (http://www.telegraph.co.uk/…/ministers-set-announce-plans-…/ )!!!

      Statisticile anunță că în SUA tinerii născuți după 1980 (millenials) au o atitudine pozitivă față de căsătoria homosexualilor. Iar un specialist european spune că ce se întâmplă în SUA urmează să ajungă în Europa cam în doi-trei ani.

       În acest moment ajungem, după un mic ocol, pe plaiurile noastre, unde aflăm că avem o ocazie nouă să ne arătăm atașamentul față de valorile diversității și multiculturalismului pe calea sexualității, în varianta sa homo. Da, tinerii americani, spun că este OK, în fond fiecare face ce vrea cu viața lui. Dar tot în presa europeană citim că undeva, n-are importanță unde, se dorește dezincriminarea pedofiliei. În altă țară aflăm că o femeie a celebrat căsătoria cu câinele său. Sau, Doamne ferește, vom auzi că nu mai este un păcat să profanezi mormintele, tot pe acest subiect.

        De fapt juriștii americani, din școala liberală, care interpretează creativ constituția, dau cele mai fanteziste interpretări libertății de exprimare (primul amendament la constituție). Astfel, în numele libertății de exprimare, o femeie poate să umble despuiată, parțial sau total, sau se poate da foc drapelului în semn de protest. Și toate acestea ajung la noi, fără să reușim să combatem cu argumente legale sau logice.

       Întrebarea este, de ce guvernul român acceptă aceste aberații în propunerile legislative? În numele alinierii la standardele europene? Răspunsul este mult mai prozaic și banal. Pentru fondurile care vin de acolo. Care este prețul pe care îl vom plăti? Să ne uităm la experiența americană. Tinerii crescuți în afara familiei (out of wedlock) cresc cu un handicap și un complex de inferioritate pe care nu îl pot surmonta toată viața. Devin anxioși, pierd simțul răspunderii, vezi chiar cazul Julia. Sistemul de educație al statului care le inculcă aceste „valori” duce la relativizarea sistemelor de orientare și sprijin, printre care căsătoria. Prin dizolvarea căsătoriei, se prăbușește singurul punct de sprijin al individului, care este familia. Este greu fără tată când ești copil, fără un soț (soție) la maturitate și mai ales la bătrânețe. Și atunci singurul punct de sprijin rămâne statul cu politicile sale care creează dependență.

     Omul rămâne cu o sexualitate, dezordonată, singura care îl consolează, o compensație pe care o aveau și sclavii de pe timpul lui Spartacus. Dependența de stat pe calea pe care o deschide libertatea sexuală, faimoasa revoluție din anii 60, deschide o poartă spre niște experiențe, obscure pe care statul nu ni le dezvăluie. Căci această dependență nu este decât o altă formă a drumului spre servitute, despre care vorbea Friedrich von Hayek în cartea sa, care analiza totalitarismul secolului care a trecut.

ONG – Cu botul pe labe

Autor: Cătălin Asăvoaei

Dog 1

ONG-urile sunt prin excelență deviante. Stă în ADN-ul lor să funcționeze în acest fel, imprevizibile și obraznice. Sunt inițiative ale societății civile, forme de existență în care un grup de oameni funcționează după reguli și parteneriate bazate pe obiective și mai ales pe valori comune, persoane care își doresc altceva decât modele arhetipale ce există în mediul organizațional, mai precis urmăresc inovarea și adaptarea la nou.

Aceste persoane navighează cu succes printre companii private și instituții de stat, sfidează autorități și fac advocacy atunci când apără drepturi, își ambalează frumos serviciile pentru a obține finanțări și printr-o comparație cu alte instituții prezintă un mod diferit de abordare în ceea ce privește rezolvarea unor probleme sociale. Exclud aici din ecuație pe acele așa-zise organizații neguvernamentale înființate de către oamenii cu vechi ștate în administrație cu unicul scop de a ciupi un bănuț în plus în domeniul în care aceștia dețin ceva competențe și poziții călduțe. Din păcate există și acest tip de mutație organizațională, suntem obligați să ținem cont de ele datorită statisticilor dar nu vor reprezenta vreodată ceea ce se înțelege printr-o organizație neguvernamentală autentică.

Revenind la ONG-urile autentice, ei bine funcționalitatea acestora și cea a sistemului pe care-l formează depind de măsura în care reușesc să nu ajungă într-o poziție de supunere oarbă, de obediență, sau la o dependență de instituții guvernamentale.

Înființate în anii ce au urmat schimbării regimului Ceaușescu, organizațiile neguvernamentale din țara noastră au avut la bază sprijinul extern și dorința multora dintre români de a ieși din granițele impuse de societatea comunistă.

Perioada 1990 – 2006 a cunoscut o dezvoltarea fantastică a sectorului ONG în țara noastră. Sute, mii de organizații s-au implicat în proiecte. Banii veneau din mai multe direcții: de la fonduri de pre-aderare, de la Banca Mondială, direct de la Bruxelles sau prin intermedierea unor organizații cum este FDSC, de la organizații internaționale religioase, de la donatori internaționali și interni, etc. Era o relație simplificată între cel care înainta propunerea de finanțare și finanțator, unicul organism intermediar fiind reprezentat de către o comisie de evaluare, de multe ori compusă tot din lucrători în sectorul neguvernamental, experți care erau conectați la fenomen și la problemele sociale existente.

În paralel prinsese rădăcini un sistem de fundraising și organizații care-l făceau cu succes, tot ca o inovație venită din zona privată și menită să vândă produse sub forma de servicii. Datorită acestei efervescențe, în tot acest interval, sectorul neguvernamental din țara noastră a avut o dezvoltare extraordinară. Banii, cheltuiți uneori cu cap, alteori haotic și prostește, au ajutat la implementarea de proiecte interesante, fiind vorba uneori de fonduri care au ajuns cu bine la beneficiari sub formă de servicii și fonduri care s-au irosit pe activități aducătoare de nimic. Trăgând linie acum putem spune că efectele benefice au fost mai multe decât aspectele negative.

Pe această dezvoltare s-a născut mândria de a lucra în mediul ONG, sentimentul de independență și de încredere în posibilitățile propriei organizații, existau multiple posibilități de formare, se organizau traininguri, workshopuri, conferințe, sesiuni de formare, cursuri autorizate și schimburi de experiență, programe de consiliere, programe de voluntariat și școli de vară, biblioteci în mediul rural și programe de tip after-school, erau zeci de mii de specialiști – psihologi, asistenți sociali, psihiatri, cadre didactice – implicați în această frenezie, una aducătoare de aer nou în mediul organizațional românesc. La toate acestea s-au adăugat contactul și colaborarea cu organizațiile din afara țării și cu specialiștii din străinătate.

În acest cadru, rolul instituției de stat era mai degrabă terțiar, uneori de beneficiar indirect, având uneori chiar poziția unui intermediar, alteori a unui discipol. Fie că era vorba de parteneriate în proiecte în cadrul cărora aceasta era invitată să participe, având statut de partener, în realitate măsura făcându-se pentru a se facilita accesul ONG-urilor la persoanele asistate în sistemul de stat (beneficiari se numeau în acel moment), de menționat fiind faptul că întotdeauna inițiativa scrierii propunerii de finanțare, soluțiile, activitățile și resursele au venit de la ONG-uri, fie că lucrătorii din cadrul instituției de stat erau implicați în activități de formare și perfecționare profesională.

Reprezentanți ai autorităților statului erau invitați la conferințele de finalizare a proiectelor derulate de către organizațiile neguvernamentale, de multe ori aflându-se în poziția stingheră a celui care reprezintă o instituție ce există și funcționează pe baza unei legi de înființare, dar care face doar ce poate („știți, șefii noștri”…„politicieni”…. „de la CJ, CL”), aceștia afirmând că „la noi nu se poate așa ceva”. De ce nu se poate? „Pentru că știți, sistemul…”

În aceste condiții sectorul ONG juca atât rol de pilot, dar și de partener mic și obraznic care-i arăta colosului că lucrurile se pot mișca, iar statutul unei instituții de stat, parteneră pe diferite proiecte, era mai ales de entitate inclusă în proiect pentru a fi stimulată să inoveze, în anumite cazuri fiind vorba doar de o toleranță, în virtutea obligativității obținerii de parteneriate de tip stat-privat.

În momentul în care țara noastră a fost invitată să adere la Uniunea Europeană s-au schimbat condițiile. Brusc au dispărut acele nenumărate finanțări pentru proiectele propuse de o organizație care erau evaluate fie direct la UE de către evaluatori externi, fie prin alte organisme din sectorul ONG. Au apărut fondurile structurale și o nouă regulă: „depindeți de colaborarea cu instituțiile statului”.  Mai ieftin de atât n-au dat-o. Acel lucru ne-a fost repetat aproape obsesiv în anul 2011 de către directori, în momentul în care, alături de colegi de-ai mei din Caritas, pregăteam cea mai importantă propunere de finanțare europeană care se făcuse până atunci în interiorul instituției. Așa fuseseră informați că va fi, așa ne-au transmis. Așadar, mesajul general la nivel național era „dragi ONG-iști depindeți de STAT”.

Mai rău, s-au împuținat actele de caritate făcute de organisme și oameni privați din străinătate: „Sunteți membri ai Uniunii Europene, de ce să nu trimitem acum bani în Africa odată ce voi îndepliniți condițiile aderării?” ne întrebau firesc partenerii externi. Bineînțeles, aveau dreptate să gândească astfel doar că realitatea românească era puțin diferită.

Brusc, specialistul din cadrul instituției de stat, ce fusese invitat până mai ieri la un workshop sau la o sesiune de formare ca să ia contact cu alt aer, să-și seteze alte repere profesionale, a devenit un pion esențial, preocuparea de a nu-l deranja cu ceva devenind literă de lege. Instituțiile de stat au marele talent de a include oameni care se războiesc în interior dar care devin ca un arici atunci când le pomenești în cadru oficial de propriul sistem existențial pe care înșiși oamenii din interiorul acestuia nu se abțin să-l critice pe la colțuri.

În mod firesc s-a creat o stare de curtoazie din partea a de acum pleoștitului ong-ist și brusc s-a redus până la zero fermitatea acestuia, la fel cum s-a redus și numărul organizațiilor capabile să susțină cu bani mega proiectele ce puteau, teoretic vorbind, a fi obținute prin noile linii europene de finanțare.

Pentru sectorul ONG lovitura a fost incredibilă. În mai puțin de trei ani mii de organizații la nivel național și-au pierdut activitatea, iar lucrătorii acestora au migrat către alte domenii de activitate. Cele care au avut curajul nebun de a scrie propuneri de finanțare pe FS (fonduri structurale) și au avut „norocul” de a primi acele finanțări au ajuns în pragul falimentului din cauza întârzierilor apărute în obținerea banilor după ce au înaintat cererile de plată. Unele au făcut împrumuturi în bănci riscând totul. Ca tabloul să fie complet, statul a pus la dispoziție insuficiente resurse, organismele intermediare regionale fiind în dese rânduri depășite de probleme.

Pe termen lung efectele au fost și mai nocive: pe de o parte o mulțime de organizații scoase din joc ca urmare a imposibilității de a accesa fonduri, pe de altă parte organizații cu resurse umane valoroase și stabile financiar descurajate să scrie proiecte europene și pe de altă parte un număr foarte mic de organizații care s-au impus în mentalul colectiv ca fiind preferate de Statul Român atunci când se aprobă propunerile de finanțare: monștrii sacri ai sistemului neguvernamental. Peste tot și toate persistă imaginea dezolantă a unui sistem privat născut pentru a fi rebel dar care se gudură în prezent la cel pe care-și propusese cândva să-l schimbe.

 

Povestea a două orașe, sau despre două primăveri diferite

Autor: Cornel SARANCI

11-768x535

Primăvara vine însoțită de bucurie, speranță, ghiocei, mărțișoare și „Voci de primăvară- „ vieneze. Aceasta este versiunea oficială, optimistă. Pentru alții, primăvara poate să însemne vești proaste, un aviz negativ de la prefectură, și o nouă încleștare cu justiția, nu tocmai oarbă, o intrare în șomaj, sau aduce chiar… despărțirea de această lume. Pentru varianta a doua, este evident că nu se potrivește Johann Strauss fiul, ci Igor Stravinsky cu Rite de Printimps (Sărbătoarea primăverii).

Lunile de primăvară au adus multă suferință la noi și pretutindeni. Inundații devastatoare, cutremure, ca cel din patru martie 1977, sau ca cel de la 11 martie 2011 la Fukushima, sau tornadele devastatoare din aprilie și mai 2011 la Tuscaloosa (Alabama) și Joplin (Missouri).https://www.youtube.com/watch?v=jME_GYEwrF0

Dezastrele naturale au captivat atenția unui anume public cinematografic amator de senzații…tari, iar Holywood-ul s-a grăbit să onoreze cererea. Dar realitatea acestor dezlănțuiri ale naturii depășește imaginația umană. O tornadă ca cea de la Joplin a avut o viteză de peste 200 mph (320 km/h sau 90 m/s), adică mai mult de un sfert din viteza sunetului. La această intensitate (EF5) clădirile sunt rase de pe fața pământului iar mașinile sunt târâte și aruncate pe sus ca niște cutii de chibrituri.

Dar adevărata poveste a acestor două orașe începe după ce s-a terminat nenorocirea și cei peste 100.000 de mii de voluntari (chiar așa) au terminat intervenția de prim ajutor. Să spunem că Joplin este un oraș de mărimea Romanului (cam 50 de mii de loc), iar Tuscaloosa cam de mărimea Târgu Jiu (100 mii loc).

Două orașe, în aceeași țară, dar cu mentalitate și acțiune total diferite.
În primul oraș s-a optat pentru o pornire de jos în sus. Primarul a impus un moratoriu (asupra) construcțiilor de 60 de zile (timp în care proprietarii caselor și afacerilor trebuiau să termine documentația de execuție) după care s-a dat drumul la treabă. Cu alte cuvinte administrația orașului în frunte cu primarul a înțeles că bunul simț și colaborarea oferită din partea unui grup de inițiativă al cetățenilor format din proprietari și deținători de afaceri, trebuie să aibă întâietate.

În celălalt oraș, primarul a gândit că acest dezastru este o bună, o unică ocazie, să facem lucrurile așa cum trebuie, tovarăși. A fost impus un plan de urbanism restrictiv, care a amânat lucrările și a mărit prohibitiv costurile. De fapt, în astfel de situații fiecare primar, chiar dacă este în Dorohoi sau Botoșani, se crede un mic baron Hausmann, care în micul său Paris visează să „taie” bulevarde în linie dreaptă cu minim șase benzi, cu piețe gen Tien an Men în care să intre un million de oameni chiar dacă populația orașului este de optzeci de mii de suflete. De fapt în ciuda hiperbolei, ideea cred că nu e greu de prins. Urbanismul este un fel de socialism în arta arhitecturii. Iar urbaniștii s-au dovedit cei care s-au dovedit adevărații cerberi, care au făcut și au desfăcut politica în orașele mai mici sau mai mari încăpute pe mâna megalomanilor.

Cutremurul care a avut loc în urmă cu patru decenii în România este anual un prilej pentru defilare prin fața ecranelor mici sau mai mari a unor specialiști care au șansa, cel puțin o dată pe an, să ne înspăimânte cu viitorul. The Big One. Dar presupunând că am scăpat de acesta, nu ne rămâne decât să ne cutremurăm la ce ne așteaptă dacă am fi nevoiți să ne refacem locuința, dacă este o locuință individuală, pentru că blocul nu intră în discuție. Dacă avem un primar de talia celor de acum și o corupție de nota zece, ca cea de acum, să ne imaginăm cum am putea obține o autorizație de construcție, presupunând iarăși că dispunem și de banii necesari pentru proiect și execuția lucrării. Să vedeți atunci cum se răsucesc fericiți în fotolii cei de la diferitele inspectorate (nu le mai dăm nume, că se știu) că pot să ne mai pună un băț în roată când mergem după avize.

Că vorba aia, dacă a fost o nenorocire, atunci trebuie să învățăm din asta. Trebuie lărgită strada, trotuarele, iar casa dvs trebuie retrasă mai în interior, etc, etc. Structura de rezistență trebuie modificată, iar panta acoperișului, burlanele și alte alea nu corespund noilor eurocoduri și alte directive europene. Iar împrejmuirea și culoarea și modelul trebuie să fie în conformitate și ea cu…așa vrea mușchii mei. Dar dacă doriți, vă recomand eu un arhitect și o firmă de construcții care vă obține și avizele și lucrează foarte repede.

Dar acesta este scenariul în varianta roz. Ce vor face cei mulți, care au pierdut un apartament în bloc? În 1977 regimul comunist, prin Ceaușescu, a reușit o lovitură de imagine prin acordarea de ajutoare celor mai loviți de cutremur, mutându-i în locuințe construite din fondul de stat și ajutându-i cu mobilier. Dar aceasta se întâmpla cu treisprezece ani înainte de intrarea în cădere liberă a sistemului. Regimul nu a mai putut să facă față alocării defectuoase de resurse în industrie, construcția de locuințe a scăzut ritmul, și lumea nu mai primea apartamente de la stat. Regimul a fost nevoit să accepte ca oamenii să devină proprietari prin cumpărarea de locuințe, pentru că nu mai avea bani să construiască de la buget.

Între timp au mai fost și alte cutremure, în 86, în 90, în 2004 și multe altele. Am mai primit și legi, ca Legea calității în construcții, am primit și inspectorate, care și ele și-au schimbat numele dar nu și năravul, dar lucrurile nu s-au prea schimbat. Iar blocurile au îmbătrânit, odată cu locatarii lor. Dar în ciuda îmbătrânirii populației, structura sa pe medii de locuire s-a modificat dramatic. Astfel, orașul Iași avea la începutul anului 2016 o populație de peste 362000 loc, fiind al doilea oraș al țării.

Cum s-a produs acest lucru ? Prin migrație. Infuzia masivă de populație alogenă produce însă și multe efecte negative. Apartamentele și casele trec din mână în mână. Cei care cumpără, de obicei oameni cu bani, se apucă de făcut modificări. Dar modificările nu se rezumă doar la gresie și faianță sau parchet. Atât la case, dar și la bloc se umblă și la structura de rezistență. În cel mai bun caz se obține o autorizație, pe bază de șpagă de la inspectorat, și apoi omul se apucă liniștit de joaca de-a meșterul Manole.

De fapt blocurile nu se pretează pentru calitatea de proprietar individual al apartamentelor. Administrarea lor în cadrul asociațiilor prevăzute prin Legea asociațiilor de proprietari (2016), nu rezolvă probleme de fond privind structura de rezistență, pentru că nu există o formă de constrângere eficientă a proprietarilor. Oamenii se ignoră, sau se sfidează reciproc, pentru că odată cu mutatul la oraș dispare și legea bunului simț, sau simțul măsurii. Iar autoritatea civilă începând cu poliția și terminând cu inspectoratul în construcții își fac liniștiți siesta. Mai rămâne să vorbim despre asigurări sau despre instituțiile de credit. Dar acesta este un subiect prohibitiv pentru o categorie semnificativă din populația României. Căci în condițiile actuale nici nu-ți poți permite luxul să mori.

Vremuri „eroice” sau despre sezonul glodului și al colbului

Autor: Cornel SARANCI

cifa-in-noroi
Secvență din filmul Man of Marble (1977), regizor Andrzej Wajda

Venirea primăverii, chiar dacă timpurie, nu este întotdeauna motiv de bucurie. Zăpada se topește repede și se transformă în șuvoaie care curg pe drum. Pământul se dezgheață și se preface în mâl. Fără să vreau îmi vine în minte filmul Omul de marmură (Man of Marble-1977) al lui Andrzej Wajda, marele regizor polonez.

În anul 1976 o tânără care se pregătea să își pregătească licența în regie de film la Cracovia, este captivată de istoria din anii 50 a unui zidar, erou stahanovist, devenit repede erou al șantierelor de la Nowa Huta. El a devenit pentru scurtă vreme simbolul regimului. Dar stilul său direct a devenit incomod, și omul a „dispărut”. Studenta încearcă să îi reconstruiască profilul, îi ia un interviu fostei soții, și celui care i-a dat viață pe ecran. Dar lucrurile se opresc aici, pentru că strădania tinerei devine incomodă pentru autorități, iar îndrumătorul său de licență îi taie subiectul pe motiv că a depășit bugetul. Un film de colecție, ale cărui imagini merită văzute ca un film mut chiar dacă nu înțelegi nimic din poloneză. Una din imaginile (autentice, de arhivă!) care te izbește la minutul 14, sunt malaxoarele (cifaroamele) încărcate cu beton, împotmolite până la butucul roții în glod, în așteptarea buldozerului, care, asemenea unui remorcher, le trage pe rând ca pe niște șalande în deltă. Aceste imagini sunt emblematice pentru comunism.

Glodul sau colbul de pe ciubote sau pantalonii vătuiți și pufoaică erau semnele de recunoaștere ale celor care se recomandau că făceau parte din clasa muncitoare. Activiștii își puneau și ei hainele astea când mergeau pe șantiere. De fapt, ei conduceau totul. De asta glodul a rămas un simbol al înapoierii și atunci, ca și acum, la aproape treizeci de ani de la trista noastră revoluție.

Drumurile noastre arată că sectorul, așa zis public, cel controlat de stat, nu a făcut nici un pas înainte. Dar ce este acest „glod”? În termeni de specialitate se numește sol, un amestec de componente vegetale și minerale care se află la suprafața scoarței. El asigură fertilitatea și dezvoltarea plantelor, și a buruienilor, desigur. Se mai numește și pământ vegetal. Acest sol are în componența sa minerală și praful, o fracțiune cuprinsă între 0.05 și 0.005 mm, adică mai mic de a douăzecea parte dintr-un mm. Vă dați seama că acesta pătrunde peste tot, chiar dacă ai geamul închis la mașină sau la casă. Pământul vegetal are proprietatea, sub influența apei, de a deveni plastic, la fel ca o plastilină. Când cantitatea de apă crește el atinge pragul de saturație, începe efectiv să curgă. Nu mai poate „înghiți” apa. Din acest motiv constructorii de pe șantierele de drumuri, sau construcții civile trebuie să ia măsuri pentru dirijarea apelor de ploaie. De ce nu se iau aceste măsuri? Pentru că se poate și așa.

Vedem în aceste zile că cei care au cumpărat terenuri pentru a construi, au dat drumul la lucrări. Utilaje grele de săpat și de transport intră pe pământul transformat în mâl și depozitează materiale de construcții. Apoi ies pe șosea și lasă sute de kilograme de mâl în urmă. Mașinile care vin din urmă îl sfărâmă și îl transformă în praf, pe care îl înghițim, noi cei care trecem pe acolo. Asta se întâmplă pe șosele, dar și în orașe, unde au început de asemenea lucrări de construcții.

S-a schimbat ceva în mentalitatea celor de pe șantier, din vremea filmului din epoca comunistă? Atunci comandau activiștii. Acum cine comandă? Poate incompetența. Să luăm cazul drumurilor. La extremitatea amprizei, care de regulă este la marginea șanțului drumului, se mai află o fâșie de 1.5-5 m care se numește zona drumului, pe stânga și pe dreapta. Această fâșie se află de asemenea în administrația drumurilor. Cei de la administrație sunt obligați să ia măsuri să nu se depoziteze materiale granulare sau pământ pe această zonă, sau în apropiere. Șantierele în lucru trebuie să aibă amenajate intrarea cu dale de beton, încât să nu se transporte pe drum noroi. Ce fac în realitate acești oameni, în afară de faptul că emit autorizații și iau șpăgi? Praful este pentru circulație la fel de periculos ca și noroiul. O frână pusă pe praf poate să producă un accident poate mai periculos decât unul pe asfalt umed. Praful și nisipul se comportă ca niște sfere minuscule care se rostogolesc odată cu roțile, împiedicând aderența mașinii la șosea. Aceasta este de fapt deraparea.

Noroiul și praful mai apar și datorită faptului că pământul nu este fixat prin lucrări de plantări. Șanțurile și terasamentele, zona drumului, trebuiesc înierbate, pentru a fixa pământul. În oraș, este la fel, valabil. Spațiile verzi de pe marginea străzii sunt de fapt pământ bătătorit. Parcurile există, dar cam lipsesc. Pe orice loc, cât de cât liber, se construiește. Praful de pe șantiere este „ventilat” de-a lungul străzilor largi de către tir-urile care circulă în voie. Ce fac cei de la protecția mediului? Periodic se anunță nivelul de praf. Și la ce folosește asta? Se spune că președintele Trump vrea să desființeze US EPA (agenția pentru protecția mediului). Probabil că a văzut și el că nici ăia nu fac nimic, decât să ia șpăgi ca și la noi sau pun bețe în roate.

Blog at WordPress.com.

Up ↑