Autor: Cornel SARANCI
În epoca domniei relativismului și a diversității, moștenirea culturală și religioasă de origine creștină (și iudaică) reprezentată de Biblie, este doar una din opțiunile pe care omul le poate alege în viață. În Vechiul și în Noul Testament, copiii sunt omniprezenți. Înșiși evreii erau numiți în cartea Exodului, copiii lui Israel. Iar Dumnezeu era Tatăl, un Tată gelos, ce-i drept.
Ieșirea evreilor din robia Egiptului ar putea fi interpretată într-o cheie de lectură modernistă, de tipul Shakespeare contemporanul nostru, cam așa: sindicatul sclavilor evrei a intrat în grevă cerând modificarea contractului de muncă și reducerea programului de lucru. Liderul de sindicat Moise s-a așezat la masa negocierilor cu patronatul, reprezentat de Faraon, care a acționat cu rea credință, în ciuda presiunilor sindicaliștilor și a intervenției, unor forțe oculte, sub forma unor plăgi, zece la număr.
Moise se retrage de la negocieri și se consultă cu Tatăl care recurge, cum ar zice americanii în Senat, la „opțiunea nucleară”. Pentru a-l pedepsi pe Faraon, care avea inima împietrită ca un prim ministru cu majoritate legitimă, Dumnezeu spune:„În noaptea aceea (noaptea de Paște-Pesach), Eu voi trece prin țara Egiptului și voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul”.
Semnificația acestei nopți, a Paștelui Domnului, este profund religioasă și pedagogică în același timp. În această luptă cu un dușman mult mai puternic, copiii au fost ajutați de Tatăl. Tatăl i-a ferit pe copii, care au scăpat nevătămați. „Dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să știţi ce deosebire face Domnul între egipteni și Israel”.
Ce rol au copiii în această istorie? Ne răspunde tot această Carte a Ieșirii: „În timpul celor șapte zile, să mâncaţi azime; să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale. Să spui atunci fiului tău: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieșit din Egipt.”
Desigur, este limpede că tații și mamele de atunci, la fel precum Iosif și Maria cu copilul Isus, au avut grijă de copiii lor. Și tocmai aici este tâlcul întregii povești. Tații și mamele care ies cu copiii lor să manifesteze împotriva guvernului au capacitatea, discernământul, de a avea grijă de copiii lor? Cine le-a încredințat această misiune? Vreo ordonanță votată în miez de noapte? Și de ce în fond își scot copiii la manifestație? Ca să se autosizeze organili? Răspunsuri pot fi multe și variate. Unii, nu știm câți, fac asta pentru că e cool, așa cum ne sugerează, făcând cu ochiul, unul sau altul, pe la vreun colț al societății noastre civile. Alții pentru că vor să aibă o amintire într-un loc unde s-a făcut istorie. Iar alții, la fel ca în Zaharia Stancu: „să nu uiți Darie. N-am să uit mamă”.
Memoria este un exercițiu, o kinetoterapie a micilor noastre celule cenușii, cum spunea inspectorul Poirot. Fără această gimnastică memoria se atrofiază și suntem mereu condamnați să o luăm cu greșelile de la capăt. Dar tâlcul nu se rezumă la asta. Educația, așa cum ne relevă Cartea Sfântă este o afacere privată, și mult mai veche decât Statul. Educația pe care a primit-o Nică a lui Ștefan a Petrei sau Tom Sawyer, cam în aceeași perioadă era tot o educație în mediu privat, și anume de tip religios. Poate că a venit vremea să încercăm o evaluare a performanțelor învățământului public. Una dintre aceste „performanțe” este cu siguranță neîncrederea autorităților în capacitatea și discernământul părinților în ce privește grija pentru copiii pe care i-au adus pe lume.
Democrație în România 