Autor: Cornel SARANCI

health-topic-image

Sistemul public de sănătate din Marea Britanie (NHS) este unul din cele mai citate din lume, atunci când este vorba despre o reformă în sănătate cum a fost cea din SUA, Obamacare din 2010. El a fost instituit după război și funcționează după principiul single payer, adică este alimentat prin taxele impuse contribuabilului. Spre deosebire de Canada, unde statul contractează furnizori privați de servicii, Marea Britanie furnizează în sistem de stat și serviciile, adică spitalele și personalul sunt ale statului. Dar NHS a câștigat o nedorită publicitate în acest an, alături de justiția britanică și cea a UE.

În data de 11 aprilie un judecător de la Înalta curte i-a înștiințat pe părinții lui Charlie Gard, un băiețel de 11 luni suferind de o maladie genetică rară, că doctorii spitalului Great Ormond Street îl vor deconecta pe copil de la aparatele care îl țin în viață.

Dar drama începe din momentul în care părinții, încurajați despre rezultatele unor cercetări medicale în SUA întreprinse de Dr Michio Hirano, au început să strângă bani pentru tratament. Au reușit să strângă 1.3 milioane £, dar toate instanțele de judecată britanice, la cererea medicilor de la spitalului londonez, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au decis că este în interesul copilului să moară „cu demnitate.”

Bătălia juridică a fost însoțită de una mediatică. Președintele Trump s-a oferit să sprijine financiar cauza copilului și tratament în SUA. Congresul american a oferit cetățenie dublă. În fine, Vaticanul după ce a susținut prin Arhiepiscopul Vincenzo Paglia, președintele Academiei Pontificale pentru Viață decizia Curții europene, a revenit prin vocea sa cea mai inaltă, papa, care a decis să stea alături de părinți.

În final Justiția britanică s-a impus. Timpul a trecut iar fereasta optimă pentru tratament s-a închis, iar soarta copilului a fost pecetluită. Nu vom ști niciodată dacă doctorul din SUA ar fi reușit o minune medicală. În schimb am aflat, sau am primit confirmarea unor presupuneri.

Statul, prin intermediul sistemului său public de sănătate, prin justiție, îi tratează pe cetățeni ca pe sclavii de pe o plantație, care nu au voie să plece decât atunci când vrea mușchii săi, adică odată cu moartea.

Este de înțeles interesul medicilor de la spitalul Great Ormond Street pentru decuplarea copilului de la aparat. Îngrijirile medicale sunt scumpe, iar cheltuielile NHS au crescut exponențial în istoria sa, de la circa 12 miliarde£ în 1948 la circa 140 miliarde £ în 2015. Dar mirarea, stupoarea și revolta este provocată de încăpățînarea de a nu accepta o solicitare profund de înțeles din partea unor părinți de a alege tratamentul pentru copilul lor, mai ales că nu costă nimic Statul.

Absurdul situației depășeșește până și pe cel din sistemul nostru medical. Nu că acesta ar fi mai bun, dimpotrivă. Dar ceea ce depășește puterea nostră de înțelegere, de români, este aspectul ideologic al problemei. Noi românii suntem cinici și nihiliști și cam păgâni. Dar avem un simț practic, al tranzacției. Și englezii sunt un popor practic. Dar în acest caz se vede influența ideologiei de stânga cu care a fost impregnată generația tânără și matură de medici din Marea Britanie și nu numai. Închinarea la zeul științei și la atotputernicia Statului a fost dublată de invidia și disprețul cu care europeanul tratează tot ce vine din „state”.

Ineficiența sistemului de sănătate public  britanic și nu numai, apare doar atunci când vezi marea cerere de personal medical, medici și asistente. Diferența este acoperită, se știe, cu cei veniți din România, Polonia, Bulgaria și fostele colonii, India, Pakistan, Bangladesh, etc. Unde au dispărut medicii britanici? În sistemul privat și în ”state” unde sunt plătiți bine.

Și ajungem la întrebarea, de ce pleacă medicii și asistentele din România? Din același motiv.

La fel ca și educația, sănătatea merită o abordare separată  și cuprinzătoare. De altfel amândouă au multe trăsături comune și au o importanță capitală pentru existența unei națiuni.

Desigur, nemulțumire, este un cuvânt nepotrivit pentru sentimentul părinților lui Charlie despre sistemul public de sănătate din țara lor. Dar care ar fi nemulțumirile românilor în legătură cu sistemul lor de sănătate de stat? Cu siguranță, fiecare român a făcut cunoștință cu acest sistem, prin experiența proprie, sau a unei rude apropiate, sau măcar a unui coleg sau prieten.

Dar nemulțumire, în mod intenționat sau nu, este un cuvânt ca un numitor comun. Doar potențialii pacienți sunt nemulțumiți? O, nu!  Medicii, asistentele, sindicatele, guvernul, toți sunt nemulțumiți.

Vinovat este sistemul. Sistemul care va să zică trebuie tras la răspundere, trimis în judecată  și condamnat, și trimis după gratii. Dar dacă este condamnat cu suspendare, ca doctorul ortoped de la spitalul de recuperare din Iași, sau scrie vreo câteva cărți de specialitate, ca Voiculescu, ai? Ce-i de făcut, vorba lui Lenin?

A blama un principiu, un concept, fără a vedea cauzele, este o modalitate șireată de a expedia o problemă și a aștepta rezolvarea sa la calendele grecești.

De unde vine slăbiciunea sistemului medical de stat din România și de aiurea? Vom încerca un răspuns cu un exemplu cotidian de aici și altul de pe alte meridiane.

Dacă în timpul comunismului nu se auzea un claxon pe stradă, pentru că în marile orașe claxonatul era interzis, acum una din cuceririle democratice este claxonatul. Dar în acest concert al claxoanelor se impune ca o regină, sirena mașinilor de salvare. De ce atâtea salvări pe stradă? Pentru că în Iași, spre exemplu vin salvări din județe limitrofe Neamț, Bacău, Suceava, Botoșani, Vaslui sau din localități rurale. De ce vin de la distanțe atât de mari? Pentru că acolo nu există aparatură și medici specializați. Dar de ce nu există aparatură și medici specializați? Pentru că alocările de resurse se fac centralizat, după criterii politice. Managerii de spital fac parte din clientela politică a partidului stat. În felul acesta fidelitatea și nu competența are prioritate. Medicii capabili n-au decât să devină vasalii sau servii baronilor din sănătate, sau să-și ia  lumea în cap. De unde și penuria de specialiști. Prin așazisele spitale regionale se va adânci și mai mult decalajul deja existent între centru și periferii.

Iar victimele sunt desigur pacienții, de care se ocupă doar presa, familia, firmele de pompe funebre care își freacă mulțumite palmele, și preoții, care îi conduc pe ultimul drum. Numărul de domni și doamne Lăzărescu va crește la nesfârșit devenind o etichetă indelebilă pentru sistemul nostru public de ”sănătate”. Desigur, o altă cauză a acestei tragedii publice o reprezintă și formarea profesională și (in)umană în celebra școală medicală din România cu propria sa corupție, sau mafie. Dar acest subiect trebuie abordat separat în cadrul educației.

Un alt exemplu la care făceam referire în legătură cu sistemul public, este așteptarea. În perioada când se dezbătea adoptarea legii sănătății publice în SUA, faimoasa de acum Obamacare, cititorii presei din SUA și Canada speculau pe seama perioadei de așteptare pentru o operație care va începe odată cu adoptarea legii în SUA.  În Canada acest timp a ajuns la 20 săptămâni în 2016, stabilind un record, http://www.ctvnews.ca/health/healthcare-wait-times-hit-20-weeks-in-2016-report-1.3171718 . Potrivit studiului amintit, durata s-a dublat față de începutul peioadei de monitorizare, anul 1993. Unde se vor duce americanii sătui de așteptare pe listele de programări? Probabil la sud de Rio Grande, în Mexic.

Românii știu foarte bine, că în ciuda asigurărilor medicale pe care le plătesc, vor trebui să meargă la spital cu medicamente, injecții, mâncare, după caz, și bineînțeles, bani, după obiceiul pământului.

De ce „se duce la vale” sistemul public de sănătate? Pentru aceasta să luăm iarăși două exemple.

Înainte de anii 80 existau în România case de nașteri la țară, unde femeile nășteau sub asistența unor moașe, și a medicului după caz. O dată cu înăsprirea controlului sarcinilor, nașterile au fost mutate în maternități pentru a fi controlate mai ușor de către Securitate. Dar în acest fel a dispărut și o calificare, specializare, precum și o facilitate pentru femeile de la țară. Pe de altă parte medicii de dispensare, acum medici de familie, au transferat o bună parte din competența lor, prin renunțare la practicile elementare, spitalelor, unde sunt tratate la camerele de urgențe și cele mai banale probleme. Din acest motiv, acestea sunt asediate 24 de ore pe zi de tot felul de urgențe, mai mult sau mai puțin reale. De ce au renunțat medicii de familie la practică?

Iubitorii de literatură au citit poate romanul extrem de popular al lui Warwick Deeping, Sorrel și fiul. Colegul chirurgului Christopher Sorrel nu a reușit să ajungă într-un spital, ci și-a făcut un cabinet privat la țară. Dar aici trata direct ”mici” probleme prin intervenții chirurgicale mai simple, inclusiv punerea în ghips  a unei mâini fracturate a unei fetițe, după ce a făcut o radiografie în laboratorul propriu. Acțiunea se petrecea acum aproape o sută de ani, după primul război mondial! Ca să vedeți unde duce progresul! Acum medicii de familie fac doar trimiteri.

De ce au pierdut medicii curajul de a practica individual medicina? Unul din răspunsuri este transformarea dintr-o profesiune individuală, liberală, într-una ”corporatistă”. Spitalele au devenit gigantice, asemenea unor CUG-uri de pe vremea odiosului. Se dorește o rezolvare completă și complexă, a se vedea așazisele spitale regionale, dar singurul rezultat palpabil este centralizarea, în spatele căreia stă lupta pentru putere în cadrul sistemului precum și cea politică de control asupra libertății individului de a-și alege tratamentul, medicul și sistemul de sănătate, la urma urmei.

Aceeași luptă pentru putere care a stat și în spatele acestei „Cronici a unei morți anunțate” a lui Charlie Gard. Dar autorul nu este prozatorul Gabriel Garcia Marquez, vezi romanul, ci birocrația din sistemul public de sănătate și din justiție.

Advertisements