Autor: Cornel SARANCI
media_145700933395616500
Fotbalul și Rugbyul sunt două invenții ale englezilor. Culoarea echipamentului jucătorilor îi ajută să se recunoască pe teren. Dar această tradiție a culorilor este mult mai veche. În secolul XVII regimentele engleze se recunoșteau după culori. Pe câmpul unde avea loc bătălia drapelul de luptă era punctul de întâlnire și de recunoaștere.
Pentru aceasta infanteriștii erau instruiți să recunoască culorile. Așa a apărut defilarea culorilor (Trooping the colour). Din 1748 în fiecare an regimentele de gardă defilează în fața suveranului. În manejul de la Horse Guards Parade în luna iunie, regina, invitații, populația, turiștii se adună să vadă regimentele Scotguads, Irish Guards, Welsh Guards, infanteriștii și cavaleria care prin rotație își prezintă culorile sale.
Deși militarii sunt activi pe toate zonele operative de pe mapamond, în această zi sunt echipați în uniforma lor tradițională de paradă. Ofițerii prezintă onorul cu sabia, călare pe mândri cai irlandezi, sau englezi. Pentru ochiul unui străin este un spectacol bizar, care te trimite poate cu gândul la operetă, dacă nu ai ști că toți acești oameni au experiență combativă în Irak sau Afganistan. Ce îi face pe acești oameni să defileze cu uniforme din sec XVII și să aducă la defilare tunuri din Primul Război Mondial (în stare perfectă de funcționare) trase de cai? Răspunsul este unul singur. Tradiția. Nici un britanic care se respectă nu ar putea să renunțe la tradiție, așa cum nu poate să renunțe la umbrelă. Defilarea regimentelor de gardă britanice este un prilej de mândrie, unitate națională și patriotism, care nu are nici o legătură cu impresia de operetă și bizarerie. Vestoanele roșii, căciulile bear skin și cimpoaiele sunt pe de altă parte un puternic instrument de marketing. Turiști din întreaga lume vin anual să se minuneze de aceste ciudățenii „anacronice”.tradiția și legătura cu trecutul sunt cuvinte tabu în alte părți ale lumii.
Și aici ajungem la emisiunea lui Moise Guran de la Europa FM și la avocatul diavolului, despre Ion Iliescu. În această emisiune Cristian Tudor Popescu ne explică cum, în contextul Revoluției din 1989, Ion Iliescu era singura soluție pentru România. Această soluție, de avarie, trebuia să servească pentru o tranziție lină spre alegerile din 1992.
Românii, spune domnul Popescu, nu au avut un Walesa (adevărat) și nici un Havel (la fel de adevărat). Într-un film produs de GDS (https://www.youtube.com/watch?v=yz-ofzddlgi) sunt prezentate în rezumat evenimentele care au determinat Istoria Națională a României pentru următorul sfert de veac și mai bine. Venirea lui Iliescu la Comitetul Central a fost punctul determinant al evenimentelor. Acesta a fost trooping the colour al vechilor comuniști. Iliescu a înfipt drapelul de luptă bolșevic (adică a pus mâna pe telefon) și a sunat adunarea. Și tovarășii au început să se adune. Ce-i drept, nu am văzut mândrii soldați scoțieni sau irlandezi, ci bătrâni îmbrăcați în uniformele de tip sovietic, și vechii conspiratori în civil, ai PCR-ului, Alexandru Bârlădeanu și Silviu Brucan. Alături de „tânărul” Petre Roman, doar 45 la vremea aceea. Bătrânii comuniști au propus ca noul organism să aibă un caracter de partid și de stat. Adică să avem un partid-stat, cum a fost și până atunci.
Roman a spus că „sună ca dracu”. Dar așa a rămas de atunci, pentru că în fond asta s-a făcut. Frontul Salvării Naționale s-a constituit practic ca un partid, dar a fost și un organism de stat. Structurile sale au controlat administrația centrală de stat și locală. Vechii membri de partid au devenit noii membri ai FSN. Ei au fost șantajați că dacă vin partidele istorice la putere, în special țărăniștii lui Coposu, e jale cu ei. Așa a ajuns FSN  un partid stat, și așa a rămas și azi. Aceasta e una din moștenirile lui Iliescu. Dar Iliescu avea nevoie de colaborarea celor din opoziție, pentru a avea un aer de legitimitate. Și pentru că țărăniștii și liberalii aveau candidați la președinție din exil, Rațiu și Câmpeanu, le-a pus în în vedere că dacă nu sunt de acord cu participarea FSN la alegeri atunci nici candidații care au trăit în afara României nu vor putea candida. Dar cea mai toxică colaborare a venit din partea foștilor informatori ai Securității răspândiți în toate partidele. Așa am putut înțelege trădările repetate și subminarea convenției democratice din partea PNL. Acest partid a fost și a rămas un cal troian pentru opoziția democrată din 1990 și până azi. Și acest fapt se datorează informatorilor de la vârful său, Mircea Ionescu Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu și atitudinea colaboratoare cu puterea a lui Radu Câmpeanu și toți cei care au urmat la conducerea PNL.
În noaptea de 22 decembrie 1989, cum se vede și în documentele filmate, lumea din piață a strigat fără comuniști !!!. Deci Iliescu nu era nicidecum soluția de avarie. Iar ofițerii români care au avut curajul și demnitatea să refuze executarea ordinelor criminale de a trage în demonstranți nu au fost cu nimic sub nivelul celor britanici. Aceștia au cerut în ianuarie 1990 să nu mai fie îndoctrinați cu învățământ ideologic, cum făceau aparatcicii comuniștii în armată. Dar structura întemeiată de ei CADA (Comitetul pentru Democratizarea Armatei) a fost redus la tăcere de către generalul care și-a pus piciorul în ghips și a schimbat tabăra (Stănculescu).
Dar moștenirea care a bătut în cuie regimul Iliescu este Constituția din 1991. Iliescu a nesocotit istoria și tradiția poporului român și a refuzat un referendum pe tema monarhiei, chiar dacă șansele ar fi fost reduse. Dar ca orice comunist lipsit de legitimitate, nu a vrut să riște nimic. Iar sistemul constituțional a fost croit după măsura sa. Un regim semiprezidențial (franțuzesc) în care nu există o separare clară între președinte și primul ministru. Primul Ministru este un fel de Moțoc, sacrificat periodic, la fel cum a fost sacrificat și Roman în 1991 la venirea din septembrie a minerilor. La fel ca în Franța republicană, eternul și nefericitul model, guvernul este atotputernic la nivel local prin numirea unor prefecți, care au rol politic, și controlează administrația locală prin numirea tot politică a tot ce mișcă în învățământ, sănătate, agricultură, etc. În acest fel se câștigă alegerile, prin folosirea logisticii acestor instituții, care nu sunt în slujba cetățeanului, ci a Guvernului.
Iar Curtea Constituțională este un instrument la îndemâna președintelui, pentru a fi cerberul unei constituții care ține în lanțuri țara și îi împiedică toate inițiativele care ar trebui să vină de la nivel local. Desigur, PSD, urmașul FSN, vrea să ne ofere o nouă reîmpărțire administrativă, croită după interesele baronilor săi locali. Curtea Constituțională, a fost, este și va fi o ștampilă care va valida abuzurile de putere ale guvernelor de acum și care le vor urma (vezi cazul cu ordonanța nocturnă). Românilor le lipsește interesul pentru treburile publice pentru că din fire sunt individualiști. Iar Iliescu a știut lucrul acesta și ne-a făcut cu ochiul, lăsându-ne să înțelegem că politica se ocupă cu lucruri murdare care trebuie lăsate pe seama celor care se pricep, și déjà au mâinile murdare. Dar vorba lui CT Popescu, politicienii vor să facă pipi în chiuvetă ca fotbaliștii, pentru că e cool. Dar ce te faci dacă chiuveta ne aparține nouă, ai ?
Advertisements