Autor: Cornel SARANCI

remembranceday.jpg.size.xxlarge.promo

Cu o lună înainte de declanșarea articolului 50, de ieșire a Marii Britanii din UE, guvernul țării a publicat un document privitor la situația actuală a națiunii. Din acest document aflăm că în Marea Britanie trăiesc aproape trei milioane de cetățeni UE. Din aceștia aproape 2 milioane sunt polonezi, iar 200 mii sunt români. Deci românii sunt a doua națiune prezentă ca număr pe teritoriul britanic. Acești oameni, ca și mulți alți străini, se află în UK, și mai ales în Londra, pentru a munci. Și fac acest lucru poate de dimineață până seara, inclusiv sâmbăta, iar alții și duminica. Alți străini vizitează insulele britanice, mulți dintre ei români, pentru a face turism, sau pentru cumpărături (shopping).

Străinii au o imagine fragmentată despre britanici. Amatorii de fotbal au imaginea huliganilor de pe stadioane. Amatorii de muzica pop îi au pe Beatles sau pe Freddy Mercury. Snobii visează să facă târguieli la Harrods. Dar puțini cunosc o caracteristică greu de înțeles pentru niște continentali obișnuiți cu uniformitatea, conformitatea și alinierea. Istoria britanicilor este un șir de evenimente în care geometria formelor regulate, simetria, nu joacă un rol important. De aceea relația între stat și societate este și ea un lung șir de pași înainte și înapoi la stânga și la dreapta. Doi adversari care s-au confruntat adeseori, dar care au ajuns la maturitate să se respecte și să colaboreze.

Remembrance Day (Sunday) sau Ziua Aducerii Aminte, sau a Neuitării este o ocazie de a aduce omagiu celor căzuți pentru apărarea țării și a aliaților săi. În luna a unsprezecea, în ziua a unsprezecea și la ceasul al unsprezecelea din anul 1918 s-a încheiat primul război mondial. Un milion de britanici, mulți dintre ei voluntari, au fost uciși. Începând cu 1919 această zi este respectată cu strictețe și se ține în a doua duminică din preajma zilei de 11 noiembrie. Înainte de ora 11 se țin 2 minute de reculegere. Ora 11 este marcată cu salve de tun. După ce suverana și familia regală depun coroane de flori de mac (simbolul sacrificiului pe câmpurile de luptă), urmează membrii clasei politice, urmați de cei din țările Commonwealth.

Dar aici începe deosebirea de restul țărilor. Nimeni nu ține vreo cuvântare, nici de sămânță. Doamnele sunt îmbrăcate în doliu. Iar armata nu defilează. Militarii sunt așezați pe două rânduri, de o parte și de alta a monumentului Cenotaf (un monument al eroului necunoscut). De o parte sunt militari în poziție de repaos, de cealaltă fanfarele militare. Dinspre manejul Horse Guard Parade se scurg spre monument miile de participanți la acest marș al solidarității și libertății. Cine sunt acești oameni? Membrii unor asociații formate din foști militari, voluntari, ingineri geniști, doctori, asistente și surori medicale, infirmiere. O mulțime multicoloră formată din femei și bărbați de toate culorile și toate vârstele se pune în mișcare. Pasul cadențat este alternat cu mersul lejer. Tineri și bătrâni. Mulți sunt trecuți de 80 de ani. Alții se aproape de 100. Unii merg pe propriile picioare. Alții se sprijină în umbrele, în cârje. Se ajută de cadre, sau se deplasează în căruț, împinși de camarazi sau de membri din familie. Supraviețuitorii defilează în formații. Dar printre ei găsești femei, copii, care de fapt îi reprezintă pe cei care nu mai sunt aici, soți sau tați. Când ajung în dreptul monumentului depun o coroană de maci roșii (ziua mai este numită Poppy Day).

Ce i-a adus pe acești oameni aici? Unii au venit în fiecare an timp de 50 de ani. Fiecare are de spus o poveste proprie. A sa, sau a celui drag care nu mai este aici. Legătura între acești oameni s-a format în timp prin intermediul unor asociații, de cele mai diferite orientări. Asociații ale supraviețuitorilor, ale văduvelor de război, asociații religioase, Asociația Scout, Armata salvării.

Acest eveniment este și un prilej de Fund Raising (strângere de fonduri). În 2016 în cadrul evenimentului Poppy Appeal, asociația caritabilă Royal British Legion a strâns 40 milioane de lire sterline. Asociația administrează 6 cămine de îngrijiri și acordă diverse servicii de asistență și consiliere persoanelor care au avut de suferit pe câmpurile de luptă. Unele asociații au vechime mică, 5 ani. Altele precum cea a spitalulului Chelsea(Royal Chelsea Hospital) datează din timpul lui Carol II Stuart (sec XVII). Livrelele sale roșii sunt de neconfundat. Mulțimea asociațiilor din Marea Britanie nu se preocupă doar de zonele de conflict. Crizele umanitare din Lumea a treia sunt de prioritate maximă. Iar oamenii dau bani pentru aceste asociații pentru că și-au dovedit credibilitatea.

Dar ce se întâmplă la noi în țară ? De ce este atât de ușor să pui Ong-urile cu ”botul pe labe”? În domeniul acesta, ca și în cel al economiei, a apărut acel fenomen al clientelismului. La fel ca și în cazul lucrărilor publice și în domeniul serviciilor publice, guvernul ”face legea” adică alege cine câștigă și cine pierde. În țara noastră există multe ”ONG-uri” de carton, unde se spală bani, și unde se fac servicii fictive. Competența este și ea discutabilă în multe situații. Puține organizații efectuează cu adevărat servicii în comunitate. La peste un sfert de veac după căderea regimului comunist nu s-a separat grâul de neghină în societatea românească. Iar domeniul ONG nu face excepție. Guvernul actual a ales să pună accentul în politica bugetară pe formarea unui detașament de gardă format din bugetari. Cum ? Mărind salariile bugetarilor și făcându-i dependenți de această politică. La fel cum a făcut cu minerii în 1990. În societate se va deschide o nouă falie. Vechea politică divide et impera.

Pe de altă parte, societatea, cei care sunt potențialii beneficiari ai unor servicii necesare, așteaptă cu nehotărâre. Există multă nevoie de îngrijire pentru persoanele în vârstă. Există și mulți oameni cu bani. Dar tocmai aceștia s-au învățat să abuzeze gratuitățile oferite de subvențiile pentru îngrijire prevăzute de legea 34/1998. Cu siguranță acest moment în care statul a marcat un moment de schimbare a politicilor sociale este  o cotitură. Ce lecții putem înțelege de aici? Una dintre ele este că resursele bugetare nu mai ajung pentru servicii, mai ales când statul vrea să își formeze o clientelă electorală. O altă lecție este că Ong-urile si beneficiarii de servicii (clienții) vor trebui să se întâlnească pe o piață a serviciilor, unde vor trebui să înțeleagă că aici este locul negocierii și al evaluării reciproce. Beneficiarii vor trebui să înțeleagă că s-a terminat cu pomana, iar ONG-urile vor trebui să vadă că politica s-a schimbat la 180 de grade. Nu mai negociem cu un client unic, care este statul, ci cu o mulțime de clienți, la fel ca un atelier service sau un magazin cu clienții săi. Numărul ONG-urilor se va restrânge dramatic. Va urma o specializare a serviciilor, o specializare a personalului. O apropiere de mentalitatea de piață. O reducere a costurilor urmează ca de la sine, dacă vrei să mai exiști. Va crește rolul voluntarilor. Să nu uităm că în asociațiile britanice, despre care am vorbit, activitatea se bazează din greu pe munca acestor oameni. Oameni maturi cu experiență profesională diversă: juriști, medici, ingineri, oameni care și-au oferit serviciile ca să opereze cazuri grave de chirurgie pe creier, sau protezare de membre.

Desigur, asociațiile din Marea Britanie sau din alte părți ale lumii civilizate nu pot să facă toată treaba. Este nevoie de o colaborare cu statul. Dar statul trebuie și el să știe că este în slujba publicului. Se întâmplă aceasta în România? Ce încredere poate avea societatea în oameni care pun la cale ordonanțe la vreme de întuneric? Ce să negociezi cu ei? Și ce valoare și cât poate să dureze o înțelegere semnată cu acești oameni? Toate aceste întrebări înseamnă că există un risc, numit risc politic. Acest risc trebuie evaluat, cuantificat de către societate, și de către ONG-uri, care trebuie să se gândească serios la un plan B.

Ieșirea Marii Britanii din UE, așa numitul Brexit va fi declanșată până la sfârșitul lunii martie. Ce va însemna acest fapt pentru restul UE? Majoritatea celor de la Bruxelles nu par să se pună de acord asupra acestor consecințe. Și se pare că nici nu înțeleg acest avertisment. De fapt semnificația lui Remembrance Day este că poporul britanic este mândru de identitatea sa, de libertatea sa, pe care nu vrea să o cedeze pentru nimic în lume unei alte instanțe, că vrea să aibă un parlament care să dea legile țării și care este răspunzător în fața poporului pentru aceste legi. Ce se va întâmpla dacă UE se va duce la vale? Cu siguranță că guvernul nostru și cei din jurul său vor avea mai puțin de furat. Dar ce se va întâmpla cu noi ceilalți? Poate trebuie să ne gândim cu toții împreună și fiecare separat la un plan B. Și, cu siguranță vom prețui mai mult ONG-urile, sau măcar pe unele dintre ele.

Advertisements