Autor: Cătălin Asăvoaei

Dog 1

ONG-urile sunt prin excelență deviante. Stă în ADN-ul lor să funcționeze în acest fel, imprevizibile și obraznice. Sunt inițiative ale societății civile, forme de existență în care un grup de oameni funcționează după reguli și parteneriate bazate pe obiective și mai ales pe valori comune, persoane care își doresc altceva decât modele arhetipale ce există în mediul organizațional, mai precis urmăresc inovarea și adaptarea la nou.

Aceste persoane navighează cu succes printre companii private și instituții de stat, sfidează autorități și fac advocacy atunci când apără drepturi, își ambalează frumos serviciile pentru a obține finanțări și printr-o comparație cu alte instituții prezintă un mod diferit de abordare în ceea ce privește rezolvarea unor probleme sociale. Exclud aici din ecuație pe acele așa-zise organizații neguvernamentale înființate de către oamenii cu vechi ștate în administrație cu unicul scop de a ciupi un bănuț în plus în domeniul în care aceștia dețin ceva competențe și poziții călduțe. Din păcate există și acest tip de mutație organizațională, suntem obligați să ținem cont de ele datorită statisticilor dar nu vor reprezenta vreodată ceea ce se înțelege printr-o organizație neguvernamentală autentică.

Revenind la ONG-urile autentice, ei bine funcționalitatea acestora și cea a sistemului pe care-l formează depind de măsura în care reușesc să nu ajungă într-o poziție de supunere oarbă, de obediență, sau la o dependență de instituții guvernamentale.

Înființate în anii ce au urmat schimbării regimului Ceaușescu, organizațiile neguvernamentale din țara noastră au avut la bază sprijinul extern și dorința multora dintre români de a ieși din granițele impuse de societatea comunistă.

Perioada 1990 – 2006 a cunoscut o dezvoltarea fantastică a sectorului ONG în țara noastră. Sute, mii de organizații s-au implicat în proiecte. Banii veneau din mai multe direcții: de la fonduri de pre-aderare, de la Banca Mondială, direct de la Bruxelles sau prin intermedierea unor organizații cum este FDSC, de la organizații internaționale religioase, de la donatori internaționali și interni, etc. Era o relație simplificată între cel care înainta propunerea de finanțare și finanțator, unicul organism intermediar fiind reprezentat de către o comisie de evaluare, de multe ori compusă tot din lucrători în sectorul neguvernamental, experți care erau conectați la fenomen și la problemele sociale existente.

În paralel prinsese rădăcini un sistem de fundraising și organizații care-l făceau cu succes, tot ca o inovație venită din zona privată și menită să vândă produse sub forma de servicii. Datorită acestei efervescențe, în tot acest interval, sectorul neguvernamental din țara noastră a avut o dezvoltare extraordinară. Banii, cheltuiți uneori cu cap, alteori haotic și prostește, au ajutat la implementarea de proiecte interesante, fiind vorba uneori de fonduri care au ajuns cu bine la beneficiari sub formă de servicii și fonduri care s-au irosit pe activități aducătoare de nimic. Trăgând linie acum putem spune că efectele benefice au fost mai multe decât aspectele negative.

Pe această dezvoltare s-a născut mândria de a lucra în mediul ONG, sentimentul de independență și de încredere în posibilitățile propriei organizații, existau multiple posibilități de formare, se organizau traininguri, workshopuri, conferințe, sesiuni de formare, cursuri autorizate și schimburi de experiență, programe de consiliere, programe de voluntariat și școli de vară, biblioteci în mediul rural și programe de tip after-school, erau zeci de mii de specialiști – psihologi, asistenți sociali, psihiatri, cadre didactice – implicați în această frenezie, una aducătoare de aer nou în mediul organizațional românesc. La toate acestea s-au adăugat contactul și colaborarea cu organizațiile din afara țării și cu specialiștii din străinătate.

În acest cadru, rolul instituției de stat era mai degrabă terțiar, uneori de beneficiar indirect, având uneori chiar poziția unui intermediar, alteori a unui discipol. Fie că era vorba de parteneriate în proiecte în cadrul cărora aceasta era invitată să participe, având statut de partener, în realitate măsura făcându-se pentru a se facilita accesul ONG-urilor la persoanele asistate în sistemul de stat (beneficiari se numeau în acel moment), de menționat fiind faptul că întotdeauna inițiativa scrierii propunerii de finanțare, soluțiile, activitățile și resursele au venit de la ONG-uri, fie că lucrătorii din cadrul instituției de stat erau implicați în activități de formare și perfecționare profesională.

Reprezentanți ai autorităților statului erau invitați la conferințele de finalizare a proiectelor derulate de către organizațiile neguvernamentale, de multe ori aflându-se în poziția stingheră a celui care reprezintă o instituție ce există și funcționează pe baza unei legi de înființare, dar care face doar ce poate („știți, șefii noștri”…„politicieni”…. „de la CJ, CL”), aceștia afirmând că „la noi nu se poate așa ceva”. De ce nu se poate? „Pentru că știți, sistemul…”

În aceste condiții sectorul ONG juca atât rol de pilot, dar și de partener mic și obraznic care-i arăta colosului că lucrurile se pot mișca, iar statutul unei instituții de stat, parteneră pe diferite proiecte, era mai ales de entitate inclusă în proiect pentru a fi stimulată să inoveze, în anumite cazuri fiind vorba doar de o toleranță, în virtutea obligativității obținerii de parteneriate de tip stat-privat.

În momentul în care țara noastră a fost invitată să adere la Uniunea Europeană s-au schimbat condițiile. Brusc au dispărut acele nenumărate finanțări pentru proiectele propuse de o organizație care erau evaluate fie direct la UE de către evaluatori externi, fie prin alte organisme din sectorul ONG. Au apărut fondurile structurale și o nouă regulă: „depindeți de colaborarea cu instituțiile statului”.  Mai ieftin de atât n-au dat-o. Acel lucru ne-a fost repetat aproape obsesiv în anul 2011 de către directori, în momentul în care, alături de colegi de-ai mei din Caritas, pregăteam cea mai importantă propunere de finanțare europeană care se făcuse până atunci în interiorul instituției. Așa fuseseră informați că va fi, așa ne-au transmis. Așadar, mesajul general la nivel național era „dragi ONG-iști depindeți de STAT”.

Mai rău, s-au împuținat actele de caritate făcute de organisme și oameni privați din străinătate: „Sunteți membri ai Uniunii Europene, de ce să nu trimitem acum bani în Africa odată ce voi îndepliniți condițiile aderării?” ne întrebau firesc partenerii externi. Bineînțeles, aveau dreptate să gândească astfel doar că realitatea românească era puțin diferită.

Brusc, specialistul din cadrul instituției de stat, ce fusese invitat până mai ieri la un workshop sau la o sesiune de formare ca să ia contact cu alt aer, să-și seteze alte repere profesionale, a devenit un pion esențial, preocuparea de a nu-l deranja cu ceva devenind literă de lege. Instituțiile de stat au marele talent de a include oameni care se războiesc în interior dar care devin ca un arici atunci când le pomenești în cadru oficial de propriul sistem existențial pe care înșiși oamenii din interiorul acestuia nu se abțin să-l critice pe la colțuri.

În mod firesc s-a creat o stare de curtoazie din partea a de acum pleoștitului ong-ist și brusc s-a redus până la zero fermitatea acestuia, la fel cum s-a redus și numărul organizațiilor capabile să susțină cu bani mega proiectele ce puteau, teoretic vorbind, a fi obținute prin noile linii europene de finanțare.

Pentru sectorul ONG lovitura a fost incredibilă. În mai puțin de trei ani mii de organizații la nivel național și-au pierdut activitatea, iar lucrătorii acestora au migrat către alte domenii de activitate. Cele care au avut curajul nebun de a scrie propuneri de finanțare pe FS (fonduri structurale) și au avut „norocul” de a primi acele finanțări au ajuns în pragul falimentului din cauza întârzierilor apărute în obținerea banilor după ce au înaintat cererile de plată. Unele au făcut împrumuturi în bănci riscând totul. Ca tabloul să fie complet, statul a pus la dispoziție insuficiente resurse, organismele intermediare regionale fiind în dese rânduri depășite de probleme.

Pe termen lung efectele au fost și mai nocive: pe de o parte o mulțime de organizații scoase din joc ca urmare a imposibilității de a accesa fonduri, pe de altă parte organizații cu resurse umane valoroase și stabile financiar descurajate să scrie proiecte europene și pe de altă parte un număr foarte mic de organizații care s-au impus în mentalul colectiv ca fiind preferate de Statul Român atunci când se aprobă propunerile de finanțare: monștrii sacri ai sistemului neguvernamental. Peste tot și toate persistă imaginea dezolantă a unui sistem privat născut pentru a fi rebel dar care se gudură în prezent la cel pe care-și propusese cândva să-l schimbe.

 

Advertisements