Autor: Cornel SARANCI

bg_road2

În epoca internetului un om cu dorința de a rezolva singur niște nevoi sau curiozități poate să învețe de pe Youtube cum să utilizeze o aplicație pe calculator, cum să pună parchet, sau multe asemenea lucruri năstrușnice. Youtube oferă muzică și filme.

Dar indiferent că e vorba de oricare din aceste avantaje, internetul a produs o izolare a individului față de cei din jurul său. Muzica, spre exemplu, este un fenomen cultural și social. Muzica a fost scrisă pentru a fi ascultată  în săli (de concerte). Iar muzica numită cultă, a devenit cu trecerea timpului un produs destinat celor puțini, educați, elitelor. Tocmai de aceea apare neobișnuit în special pentru noi, românii, când auzim că cineva se oferă să explice un fenomen, să spunem muzica, pe înțelesul tuturor. Leonard Bernstein, una din cele mai complexe personalități muzicale ale sec XX, a rămas celebru prin lecțiile sale de muzică cu orchestra filarmonică din New York la Lincoln Center. Copiii veneau însoțiți de frați și părinți, mătuși pentru a intra în tainele muzicii. Anglo saxonii au un stil al lor, inimitabil de a face, cum spuneau comuniștii, cultură de masă. Dar fără să fie kitsch.

Regina Victoria a construit în amintirea soțului său, Royal Albert Hall. Aici englezii se adună în diverse ocazii pentru cele mai diferite concerte, sau pentru a-și cinsti eroii. Toată lumea din audiență intonează de ziua Remembrance Day, Rule Britania, sau Jerusalem, din toată inima, și nu mimând cum fac fotbaliștii noștri. Bernstein a făcut educație muzicală copiilor pentru că iubea muzica, avea imaginație, știa multă carte, dar mai presus de toate pentru că îi păsa de publicul său. Muzica este un produs cultural și social bineînțeles.

Drumurile sunt, dacă vreți, un produs al civilizației, și deci, eminamente social. Dacă te poți ajuta de Youtube ca să îți faci o casă, să zicem, îți va veni foarte greu să faci un drum pentru că nu dispui de mijloace. Iar dacă nu dispui de mijloace dispare în mod aproape logic și interesul pentru „cum se face” sau cum funcționează un drum.

Dacă există în lume mulți muzicieni „cu carte”, există bineînțeles și mulți specialiști în drumuri, care știu carte. În lume, desigur, la noi sunt pe cale de dispariție. Iar câți mai sunt, nu prea le pasă de chinul șoferilor, care la sfârșit de iarnă se luptă cu slalomul printre cratere.

Putem face o oarecare asemănare între un drum și o casă? Iată o întrebare care pare absurdă. Dar să vedem care sunt elementele comune și la ce folosesc.

Casa, ca și drumul au câte o învelitoare. Învelitoarea casei este din tablă, țiglă, sau…stuf cum este acum la modă în Anglia. Învelitoarea drumului se mai numește îmbrăcăminte. Cele moderne sunt binecunoscutul beton asfaltic (sau asfalt) sau beton de ciment (simplu, beton). Acoperișul casei ne ferește să nu ne plouă în casă, în pod și să putrezească lemnul de la șarpantă. Acoperișul (îmbrăcămintea) drumului are mai multe roluri. Unul din acestea este să impermeabilizeze corpul drumului, la fel ca o haină de ploaie. Apa care se infiltrează în drum cauzează înmuierea fundației și în felul acesta îi scade rezistența (capacitatea portantă) așa apar gropile. De aceea drumurile au forma unui acoperiș, la fel cu acoperișul unei case în două ape. Coama casei (partea cea mai înaltă) este axul drumului. Din acest loc apa se scurge la stânga și la dreapta la vale. În partea cea mai de jos apa de pe acoperiș este preluată de jgheaburi, și apoi de burlane, care la rândul lor o dirijează jos, la baza casei, de unde este preluată de trotuare, rigole spre o canalizare. Toate aceste elemente sunt calculate ca să poată prelua, în funcție de zona unde e construită casa, cantitățile maxime de apă. La drum este asemănător. Apa de la ploaie este dirijată, datorită pantelor transversale ale drumului, spre margine, de unde ajunge în șanț, iar de aici, prin camere de cădere și tuburi ajunge undeva într-o zonă joasă și se îndepărtează de drum.

Pentru ca totul să funcționeze, casele și drumurile trebuiesc întreținute. La case trebuiesc curățate periodic jgheaburile de frunzele căzute din copaci, de praf, crenguțe, pentru ca acestea să nu se obtureze. Acoperișul trebuie inspectat, dacă e cazul se reașează țiglele deranjate, sau se observă infiltrații în zona coșurilor de fum. La drum se inspectează etanșeitatea asfaltului în perioada dinaintea iernii. La fel ca în cazul danturii, orice fisură duce la apariția unei „carii”. Dacă aceste operații nu se fac, în timpul iernii apa pătrunde prin fisuri, îngheață, se dilată și apar cavități. La topire aceste cavități umplute cu gheață se golesc, pentru că apa migrează. Sub greutatea roții (așa numitul fenomen de pompaj), structura cedează, asfaltul se rupe pentru că e depășită rezistența sa la întindere și apar faimoasele cratere.

Pe unde mai intră apa? Apa intră peste tot, pe unde apare cel mai mic loc. Spre exemplu, cordoanele de praf bătătorit rezultat din aruncarea de către roți, pe marginea drumului, se transformă în adevărate baraje în calea scurgerii normale a apei către șanțuri. În fine, să presupunem că apa a reușit cu chiu cu vai să ajungă până la șanț, admițând că panta drumului și a acostamentului este corectă. Dacă șanțul nu are o pantă longitudinală (în lungul drumului) sau este colmatat (înfundat cu noroi, vegetație) totul este în zadar. Acesta se va transforma la prima ploaie într-o baltă care deversează pe drum. Apa noroioasă murdărește mașinile și parbrizele provocând adevărate pericole de accident dacă șoferii nu au umplut rezervorul cu lichid de parbriz.

De ce spunem toate astea? Pentru că atenția șoferilor este îndreptată mereu către asfalt. Drumul trebuie să fie negru, să nu se vadă zăpadă, să nu fie gropi, să putem apăsa pe accelerație până la fund. De aceea, construcția și întreținerea drumurilor se axează pe ceea ce vede utilizatorul. Ce nu vede, sau nu cunoaște, sau nu îi pasă, nici nu există. Ceea ce e mai tragic este că situația este cam la fel în mintea multora din cei care construiesc, proiectează, întrețin sau administrează drumuri. Dar despre asta să ne rezervăm o altă ocazie.

Advertisements